Despre cele mai nasoale joburi pe care le-am avut am scris aici. Dar zilele acestea mi-a fost dat să îmi amintesc despre primul meu job „de chiar și de-adevăratelea”. Din acela cu carte de muncă, interviuri de angajare, birou și telefon propriu și cartelă de acces în clădire. Iar amintirile au revenit pentru că am dat din întâmplare peste unul dintre primele mele CV-uri.
Încăpea totul pe o singură pagină. Toată experiența pe care o aveam era la Work and Travel și în voluntariat, mai ales la ONCR. Cu toate acestea, îmi doream foarte mult să lucrez. Și nu oriunde, ci în domeniul hotelier, de care mă îndrăgostisem cu o încăpățânare ce îi îngrijora pe cei din jur.
Interesant e că doar acum îmi văd CV-ul sărăcăcios. Atunci aveam o încredere fantastică în mine și în ce pot face. Cred că dacă am reuși cu toții să ne păstrăm acea nebunie de la 20 de ani am ajunge mult mai departe. Am scris așadar tuturor hotelurilor mari din București (pe vremea aceea locuiam în capitală). O făceam ca la carte: cu scrisoare de intenție personalizată pentru fiecare destinatar, mailuri scrise cu introducere cuprins și încheiere și, desigur, acel CV de o pagină. Unii m-au și chemat la interviu. Am cunoscut la o conferință și pe directorul unui hotel care mi-a lăsat cartea de vizită și pe care îl sunam o dată pe săptămână să îl întreb dacă are o poziție disponibilă. Am avut și o întâlnire. Mi-a spus atunci că eu sunt făcută să lucrez în vânzări, că acolo e nevoie de „oameni pe care îi scoți pe ușă și-ți intră pe geam”. Niște alumni ai organizației studențești din care făceam parte m-au ajutat să-mi evidențiez mai bine calitățile în CV și mi-au dat câteva sfaturi despre cum să mă „vând” mai bine la interviuri. A fost util.
După vreo 3-4 luni mi-am găsit și jobul unde am și rămas mai bine de 2 ani. Acolo am avut parte de niște șefi care au avut răbdare să mă învețe multe și cărora le sunt recunoscătoare și acum.
Dar adevăratul motiv pentru care mi-a reținut atenția CV-ul a fost că l-am comparat cu cele pe care am avut ocazia să le răsfoiesc în ultimele 2 săptămâni. Eram implicată în procesul de recrutare pentru o poziție care ar fi fost atunci și este și acum un fel de „dream job”. Marketing și hotelărie, 2 în 1. CV-uri au fost… câteva zeci chiar! Dar calitatea lor sub mediocră. Unii le aveau pline de greșeli de ortografie, alții le trimiteau pe mail fără măcar să pună un subiect mesajului sau o semnătură la final, iar cei câțiva cu care m-am întâlnit la interviu am avut surpriza să aflu că 80% din ceea ce scria pe CV era „înfloritură”. Excepțiile erau atât de puține, încât nu aveam cum să nu mă întreb: „Unde-s toți oamenii buni?!”.
Am aflat apoi că situația nu e singulară. Degeaba a venit pandemia și ai crede că potențialii angajați au înțeles că recrutările nu se mai fac pe cantitate, ci pe calitate. Am aflat despre absolvenți de IT care nu știau să folosească Excel-ul, despre topografi care nu știau să transforme kilometri în metri și despre bucătari care veneau la interviu cu pretenția de a primi salariul în avans, asta deși când îi întrebai despre preparatul lor special, vorbeau despre șnițel cu cartofi prăjiți.
E vina profesorilor? A sistemului educațional? A părinților? Până la 22 de ani, aș putea găsi parte din vină la toți cei de mai sus. Dar după această vârstă, copilul nu mai e chiar așa copil. Adică nu mai are scuză. Se găsesc atâtea resurse gratuite de dezvoltare personală și profesională! Multe necesită doar timp. Așadar găsesc singurul vinovat copilul. În schimb victime sunt multiple: părinții, angajatorii, societate și, desigur, chiar el. Dar asta din urmă îi va fi cel mai greu de acceptat.
Cred așadar că nivelul ridicat al șomajului se datorează și forței de muncă nepregătită. Acelor ani în care era o asemenea nevoie de personal, încât nu se mai ținea cont de ce putea cu adevărat să facă acel om. Anilor de „lasă că merge și-așa”. Pentru că un angajator care ține la afacerea lui știe că acum, mai mult ca oricând, este important să aibă în echipă oameni buni, care să-l ajute să crească și în vremuri ca acestea.