Copilul doarme, soțul e la bere cu băieții, iar eu am scos din istoric datele de logare de la blog și m-am așezat să încropesc niște rânduri. Exact în momentul acesta, pare că totul e la normal. Sau cel puțin ce credeam în urmă cu vreo 2 ani că înseamnă „normal”. În realitate, în ultimul an, s-au schimbat multe. George a împlinit de curând un an, iar această postare este despre ce ne-a învățat timpul petrecut cu el.

Este greu

Încep cu această afirmație negativă tocmai pentru a nu cădea în clișeele care spun că a avea un copil este doar lapte și miere. Adevărul e că-i greu. Primele săptămâni, chiar luni, sunt al naibii de grele. Ce ascensiune a Mont Blancului?! Ce furtună în Caucaz?! Simți că ajungi la capătul puterilor după ce o făptură se trezește în creierii nopții și urlă fără să îți zică ce are. Iar asta noapte, după noapte, după noapte, după noapte… până când ajungi să crezi cu tărie că vei muri de atâta oboseală și nesomn. Pentru că desigur, totul se întâmplă în concomitent cu refacerea după naștere, cu un cocktail de hormoni și cu un anevoios și secătuitor proces de alăptare. Da, este trimestrul 4. Acel trimestru de sarcină despre care nimeni nu vorbește, dar care este cel mai solicitant.

Dacă o să aud vreodată pe cineva că zice: „Păi ție ce-ți pasă, că ești 2 ani în concediu!” îl invit la cantonament de motherhood să vadă ce relaxant e acest concediu.

Vestea bună e că pe măsură ce timpul trece, e tot mai bine. Și în fiecare zi, e mai frumos. Mereu e mai mult frumos decât e greu. Cred că asta ne ține în viață.

Dacă nu te pui tu pe primul loc, nimeni nu o va face

Eu am învățat asta „the hard way”. Atunci când apare un ghemotoc drăgălaș, toată atenția se îndreaptă asupra lui. Iar mama riscă să ajungă doar furnizor de mâncare și liniște pentru cel mic. Și nu exagerez. Gândiți-vă de câte ori ai mers la o proaspătă mămică și ai întrebat-o lucruri de genul „Dar tu ai apucat să dormi/ să mănânci/ să mergi la baie/ să faci un duș?”. Recunosc: nici eu nu am pus până acum importanță prea mare pe mame. Consideram că ele și-au făcut treaba și acum lucrurile merg de la sine.

Iar când te mai dezmeticești din noua experiență, începi să îți spui și tu nevoile și să renunți la candidatura pentru „mother of the year”. Pentru că oricum acest premiu nu se va acorda vreodată unei persoane extenuate, stresate și cu moralul la pământ. Iar copilului tău îi e mult mai bine cu o mamă sănătoasă din punct de vedere fizic, mental și emoțional. Așadar am învățat să cer timp pentru ieșiri cu prietenii, pentru muncă, pentru o cină cu soțul, pentru ture în natură sau pentru stat lată în pat și simțind cum neuronii se sinucid în timp ce văd un nou episod din „Rich Crazy Asians”.

E o muncă de echipă

După ce am scris despre aroganțele de a avea timp personal, trebuia această afirmație. Pentru că bunicile și bunicii sunt de neprețuit. Nu știu cum reușesc familiile fără bunici în preajmă. Noi în ultimul an ne-am văzut părinții cât nu i-am văzut în ultimii 20 de ani! Și i-am apreciat cât nu i-am apreciat o viață întreagă! Să aibă ani lungi și sănătoși, că răbdare și energie pentru nepoți văd că își găsesc singuri!

Dar dincolo de bunici, cele mai importante persoane din viața bebelușului sunt mama și tatăl lui. În egală măsură. Pentru că nu e mai mult a lui mama decât a lui tata. Munca se împarte echitabil. Dacă eu pun copilul la culcare, el spală vasele. Dacă eu am nevoie de o oră de somn, el plimbă copilul. Dacă unul din noi trebuie să plece din oraș, celălalt își face planuri astfel încât îi poate da tot suportul copilului. Nu există matriarhat sau patriarhat. Există o familie.

Tu știi cel mai bine

Dacă ar fi fost să dau crezare la toate cele auzite, ar fi însemnat că cel mic ar fi pierit până acum de foame, de sațietate, de sete, de suprahidratare, de frig, de cald, de nesomn, de prea mult somn samd. Ar fi ajuns un inadaptat social, incapabil să meargă, să vorbească, sau să urmeze o școală.

Iar în primele săptămâni, chiar te afectează cele auzite. Pentru că aproape oricine are să îți dea un sfat, mai ales când nu ai nevoie de el. Iar aproape de fiecare dată, sfatul e legat de ceva ce nu faci bine. Ca de exemplu:

„Cum să duci copilul afară fără căciuliță?!”

„Trebuie neapărat să dai ceai copilului!”

„Dacă îl ții în brațe va deveni un răsfățat!”

„Încă nu merge de-a bușelea. Trebuie să-i faci un control!”

„Parcă are capul țuguiat. Culcă-l pe pernă!”.

Iar lista poate continua muuult, cu sfaturi noi primite zi de zi. Însă treaba cu instinctul matern nu e doar un mit. Nu știu când s-a întâmplat. Dar am simțit că eu sunt cea care știe cel mai bine de ce are nevoie copilul meu. Nu mi-a mai păsat atunci de sfaturile nesolicitate și am crescut în continuare copilul după cum noi, părinții lui, am simțit că e cel mai bine.

Unele lucruri se schimbă, altele rămân la fel

Sertarul meu de machiaj este pe jumătate plin de scutece, așternuturile de pat miros a lapte, iar sub fiecare canapea sau pat se găsește câte o jucărie. Playlisturile din mașină includ șlagăre de tipul „Elefantul cu jambiere” sau „Broscuța Oac”, în timp ce destinațiile de vacanță sunt decise în funcție de locurile de joacă existente. Lista de cumpărături e responsabilă ca a unui om la dietă, programul de somn e mai prețios ca niciodată și dulapul cu pantofi cu toc este deschis rar, spre deloc.

Dar cred că cea mai mare modificare rămâne în mine. La priopritățile vieții, la modul în care gândesc. Spre exemplu, la prima tură cu bicicleta aveam o frică teribilă de downhill. Am coborât mai mult pe lângă bicicletă. Nu mi-era frică de căzătură… sau cel puțin nu de durere. Mi-era teamă că accidentată, nu o să mai pot avea grijă de copil.

Dar totuși, te relaxezi puțin, o să vezi că cea mai mare parte din tine este neschimbată. Ca după-masa asta când eu scriu blogul și pare că sunt singură în casă și totul e la fel.

Este cea mai WOW experiență

Sunt de părere că fiecare decide dacă și când face un copil. Dar un lucru e sigur: nicio experiență a vieții nu se compară cu aceasta! Nicio călătorie, nicun job, nicio relație nu te îmbogățește așa cum o face un copil. Nu l-am făcut pentru mine, dar e cel mai prețios cadou pe care l-am primit vreodată. Nici nu pot să descriu sentimentul pe care îl am în fiecare dimineață când îi văd zâmbetul cu cei 8 dinți și o strungăreață, încadrați de zulufii aurii, cârlionțați și ciufuliți. E la vârsta la care a început să meargă… de fapt să alerge, că nu prea are viteza 1. Stăm amândoi ca hipnotizați și ne uităm minute în șir la el cum aleargă dintr-o parte în alta și jur că nicio piesă de pe Broadway nu ne oferă un show mai atractiv ca acesta!

Dar închei aici. Pentru că aș putea să scriu atât de multe. Dar să mai păstrăm și pe alte zile.