Ziua ne începe în autogara din Mestia. Sunt două tipuri de oameni în acest loc: șoferii care trag setoși din țigară și turiștii cu pelerinele pe ei, încercând să identifice marshrutka în care să se urce pentru destinația dorită. Contrastează cu imaginea pe care Georgia încearcă să o vândă: o imagine a unei Elveții de Est. Clădiri moderne, platforme suspendate pe munte, meniuri în care și-au făcut loc pizza, paste și alte preparate vestice. Chiar și drumurile au fost construite în ultimii 15 ani când președintele Saakașvili, în politica lui de apropiere spre vest, a realizat că aducerea turiștilor în țară e una dintre singurele șanse de dezvoltare rapidă. Svaneti este o regiune la granița cu Rusia, deci zona are și mai mult din specificul sovietic.
Sunt puține grade peste temperatura de îngheț și sunt iarăsi recunoscătoare pentru caloriferele pe care ne-am putut usca hainele peste noapte. Cred că îmi voi aminti de ele întreaga viață!
Pornim pe drumul ce se încolăcește în jurul munților. Stăm în dreapta șoferului, având cele mai bune locuri la spectacolul ce se prezintă în fața noastră: creste înzăpezite, cascade și sate pitorești. Cu marshutrka aici e un fel de ruletă rusească: te rogi să nu fie mașina ta cea care se strică. Trecem pe lângă două oprite pe marginea drumului cu toți turiștii evacuați. Nu vrem să fim unii dintre ei.
Ajungem în Tbilisi la ora 18. Suntem bătucite se atâta drum. Dacă am fi știut ce ne așteaptă, probabil am fi schimbat itinerariul. Sau poate totuși nu.
Luăm metroul spre Fabrika. Este singura cazare pe care ne-am rezervat-o încă din august, pentru că ne doream neapărat să stăm aici. E un complex construit într-o fostă fabrică, cu dormitoare, baruri, cluburi și magazine. Ioana spune că funcționează “ca o mașină unsă perfect” și într-adevăr, este un produs turistic ireproșabil. De la procesul de check in, la băi, la internet, la spațiul comun: toate sunt gândite într-un scenariu perfect.
Ieșim să descoperim orașul. Se spune că Tbilisi este noul Berlin. Înțelegem rapid de ce. Are o vibrație aparte. Sunt mulți tineri și restaurante care mai de care mai deosebite. Mulți pereți sunt colorați de graffiti, însă nu duc a vandalism ci a opere de artă. Tot orașul arată ca un Lipscani extins. Cam așa e. Spre deosebire de prima noapte din Kutaisi, aici nu avem emoții mergând noaptea pe străzi. Din contră: ne dă energie. De obicei fug de aglomerație dar Tbilisi… orașul acesta m-a cucerit! Abia aștept să-l descopăr și mâine, pe zi!
E ceva aparte în a-ți petrece noaptea într-un hostel. Spre deosebire de o cabană de munte, aici colegii de cameră sunt mult mai… internaționali. Este chinezul care călătorește singur, estonianul care încearcă să socializeze cu toată lumea, nemțoaica ce are șosete de lână în picioare deși sunt peste 25 de grade și fata cu părul roșu din dreapta mea care nu se mai trezește deși aproape toți ceilalți au plecat din cameră.
Începem ziua cu un mic dejun la o terasă cochetă. Ne era dor de un oraș europenizat unde putem bea cafeaua așa cum ne place. Da, știu, știrbește farmecul local, dar mai contează?!
Continuăm la piața de vechituri. E atât de mare încât în două ore nu reușim să o străbatem pe toată. Mereu am crezut că piețele acestea spun cea mai sinceră istorie a unui popor. Găsim aici decorații din perioada stalinistă, dar și obiecte de artă lucrate pe loc, de meșteri locali. Negociem câteva suveniruri, pentru că dacă ai trecut printr-o astfel de piață fără să te târguiești, ai trecut degeaba.
La 12 începem un tur din acela gratuit, care pornește din fața Centrului de Informare Turistică. Pornim prin centrul vechi, unde casele sunt distribuite pe verticală, iar scările exterioare asigură accesul la fiecare locuință. Sunt construcții care adăpostesc și 15 familii, urmare a administrării sovietice care distribuia spațiile de locuit. Balcoanele însă au rămas comune, semn al spiritului sociabil și vivant al georgienilor, care se hrănesc din povești și mese pline de prieteni…. și vin!
Ajungem la turnul cu ceas, care în ciuda aspectului său vechi a fost construit în urmă cu câțiva ani. Din oră în oră, ușile se deschid și un înger metalic lovește clopotul cu un ciocan. Spectacolul acesta de un minut adună o mulțime de turiști în jur. Tot acest turn are la bază, bine ascuns printre mozaicuri, cel mai mic ceas din lume poziționat pe… un turn cu ceas.
Nu terminăm tot turul împreună cu ghidul pentru că ni se pare că nu are charisma pentru a ne ține curioase atâtea ore. Continuăm să descoperim singure orașul cu străzile sale întortocheate și restaurante cu vinuri bune.
Mereu ne revine în minte asocierea între Tbilisi și “Noul Berlin”. Nu ne mai săturăm de el. Fiecare colț de stradă ne aduce o altă surpriză. De la brutăria veche de 600 de ani, la telecabina care te urcă până la cetate; de la statuia paharnicului șef, la parcul de distracții de pe vârf. Încerc să mă decid dacă momentul preferat al zilei a fost cina de la înălțime, sau urcarea cu funicularul când mecanicul, plictisit probabil de sarcinile lui repetitive, m-a lăsat stăpână peste panoul de comandă al funicularului.
Trebuia să plecăm spre Batumi mâine, dar la cum a fost ziua aceasta… poate mai zăbovim aici!