Am născut în pandemie, la un spital de stat

Mi-am promis ca odată ce va veni bebelușul nu voi transforma blogul într-unul de motherhood sau parenting, așadar m-am gândit mult dacă să scriu acest articol. Mă gândeam de acolo, din sala de spital, când întâmplările ultimelor ore îmi treceau ca un carusel în fața ochilor. Și am decis să-l scriu, pentru că e ceva care ar putea fi de folos.

Motivul principal pentru care am ales să nasc la Alba Iulia a fost unul care pare ridicol, însă pentru mine a însemnat mult: voiam ca pe certificatul de naștere al copilului să apară “made in Alba Iulia”. Că mie tare mi-e drag orașul și sper să insuflu și tânărului membru al familiei această dragoste. A urmat apoi teama unui drum până la Cluj în condiții de travaliu (teamă care s-a dovedit justificată, pentru că bebe a venit puțin înainte de data planificată, în săptămâna 39), iar în ultimele luni au fost toate problemele legate de Covid. Acesta din urmă a ajuns să fie motivul principal.

Oricum ești anxios când știi că urmează o naștere. Dar când acest lucru se întâmplă în timpul unei pandemii, grijile cresc exponențial.

Am refuzat să cer sfaturi „după ureche”, întrebând doar persoane în a căror experiență aveam încredere. Iar acolo unde oamenii s-au oferit să mi le dea fără să le solicit, le-am filtrat riguros. E nevoie de un astfel de filtru, pentru că se vor găsi mereu acele persoane care să îți pună în vedere un „worst case scenario” sau să îți povestească despre un anume pacient în situația ta, care uite ce nenorocire a pățit.

Am solicitat însă părerea medicului care mi-a monitorizat sarcina, dr. Cătălina Ghemeș. Mi-a explicat care este procedura nașterilor în contextul actual și m-am asigurat că spitalul din Alba Iulia este unul dintre cele mai sigure locuri unde aș putea naște. Nu știu cum își aleg alții medicul, dar eu am ales-o pe dânsa pentru că are abilitatea de trata totul cu naturalețe, fără să facă din țânțar armăsar. M-am întâlnit și cu Adina, una dintre moașele de la spital, care mi-a făcut un „dry run” pentru ceea ce va urma. Mi-a pus în vedere și ceea ce poate merge bine, și ceea ce poate merge rău, însă într-un mod foarte obiectiv. Iar apoi a încheiat cu ceva care m-a liniștit: „Dacă e să fie ploaie, va fi ploaie. Dacă e să fie soare, va fi soare!” . Mă simțeam ca înainte de un maraton, când la ședința tehnică ți se prezintă traseul. Chiar dacă nu ai fost niciodată pe el, măcar știi la ce să te aștepți și cum să îți dozezi resursele.

A fost prima mea internare în spital, dar mi s-a părut că rigorile impuse de pandemie au creat normalitatea. Mai ajunsesem la urgențe de câteva ori, și mereu mi s-a părut un mediu nesteril, în care procedurile existau doar pe hârtie. Acum însă era altfel.

Am ajuns la ora 19:15, Bogdan a parcat mașina în curtea spitalului și am fost direcționați în zona de triaj. Până am completat noi formularele, cineva deja a mers înainte, la biroul de internări, astfel încât atunci când am ajuns acolo actele mele erau aproape finalizate. A trebuit să mă despart de Bogdan la intrarea în spital și cred că a fost unul dintre cele mai grele momente ale zilei.

A urmat testul COVID, care implică prelevarea de probe din nas și gât, cu niște bețe lungi. O procedură destul de inconfortabilă.

Ah, de ar sta toți pacienții așa cuminți ca dumneavoastră” spune asistenta. I-aș fi răspuns cu „Doamnă, am contracții la fiecare 5 minute! Faptul că vă jucați cu niște bețigașe în nasul meu se simte ca o gâdilitură!”.

Am fost preluată apoi de o asistentă tare simpatică. Am trecut pe la garderobă unde m-am pregătit de secția de ginecologie-obstetrică. Alături de mască, aici am mai primit halat, capelină și acoperitori pentru picioare. Așa am ajuns în zona de carantină a spitalului, unde aveam să stau până la primirea rezultatelor.

A urmat un consult din partea doctorului care a confirmat că travaliul e „pe bune”, adică nu sunt contracții false. S-a nimerit să fie de gardă chiar dr. Ghemeș, care a și glumit la ultimul control legat de asta. Am primit o brățară cu cod de bare care conținea datele mele. Ora internării: 20:24. Îmi amintesc de cuvintele doctorului: „Duceți-o în sala cu fluturi!”. Era semn bun, pentru că dormitorul apartamentului meu era decorat cu fluturi. „Fluturii îmi poartă noroc” m-am gândit.

Restul serii mi l-am petrecut într-o sală unde am avut și travaliul, și monitorizarea mea și a bebelușului, și nașterea, și recuperarea. Da, era o sală decorată cu fluturi pe pereți. Dar mai era în același timp o sală curată, dotată modern, cu baie proprie și destul de liniștită. Stăteam mai mult singură, doctorul, asistentele și moașele venind periodic pentru a supraveghea evoluția travaliului. Asta mă ajuta, pentru că în timpul sarcinii m-am antrenat mult cu exerciții de respirație și meditație, iar în liniște mi le puteam aminti cel mai bine.

În cele 5 ore de când am ajuns în spital până când George a venit pe lume am interacționat cu peste 15 de cadre medicale. De la toți am simțit căldură și faptul că urmărim același lucru: să lucrăm împreună pentru a aduce pe lume, cât mai rapid, un bebeluș sănătos. Moașele, asistentele și doctorul care m-au asistat în timpul travaliului și al nașterii erau acolo exact când aveam nevoie, spunându-mi cuvinte puține, însă foarte de folos. Desigur, cunoșteam toate sfaturile pe care mi le dădeau, dar mi-erau de ajutor pentru că în acele momente aveam nevoie să le reaud de la cineva cu expertiză în domeniu. Purtau cu toții măști, deci nu le-aș putea recunoaște fața dacă le-aș revedea. În afară de doctorul meu nu aș ști nici numele lor, pentru a le mulțumi dacă am ocazia. Ce știu însă e că pe multe fețe puteam vedea empatia și dincolo de mască. Iar asta ajută mai mult decât multe calmante administrate intravenos.

Toată lumea purta combinezoane, viziere și măști. Și nu doar așa, să bifeze o procedură. Chiar și eu am păstrat echipamentul de protecție. În toată tevatura aceea nu am putut să nu mă gândesc amuzată cât de non-clișeu e imaginea unei gravide care naște cu masca pe față. Iar apoi mi-am amintit de ce mi-a spus mama odată: „Tu te-ai născut în anul cu Cernobîlul, copilul tău se naște în anul cu Covidul. Va fi bine!”.

Micuțul George a venit în viața noastră la ora 00:25. A fost o naștere naturală, despre care nu voi scrie multe, dar spun doar că nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit până acum! It`s a kind of magic, vorba cântecului! Pentru că noi eram în zonă de carantină, bebelușul a fost preluat de personalul de la neonatologie care aștepta la ușa sălii de nașteri. L-am văzut puțin, dar știam că îl voi recunoaște dintr-o mie. Scriu asta pentru că una dintre temerile mele era să nu cumva să încurce bebelușii între ei, având în vedere că îl vor ține departe de mine câteva ore.

Dimineața am început să văd și crăpăturile sistemului. Crăpături mari care s-au adâncit în ultimii zeci de ani. Dar nici nu mai conta, pentru că în toată acea epuizare simțeam o fericire care-mi dădea (și încă îmi dă!) mulți fluturi în stomac.

Odată ce au ieșit rezultatele negative pentru COVID am fost mutată într-un salon unde lângă patul meu era pătuțul lui George, care a rămas lângă mine până în ziua externării. Împărțeam salonul cu alte două tinere mame, ceea ce făcea odihna o provocare imposibilă. Eram vizitate de multe cadre medicale, și abia în ultima zi am înțeles că acum noi eram două persoane separate, care aparțineau de departamente separate: eu figuram internată la obstetrică-ginecologie și primeam asistență din partea personalului de acolo, iar George figura la nou-născuți, și era responsabilitatea acestui departament. Știu, pare banal, dar la cât de zăpăcit ești după naștere, nici nu îți dai seama de asta.

Dacă mă întrebați acum, cea mai grea parte din toată experiența aceasta au fost cele 3 zile care au urmat. Pe de o parte era epuizarea, nesomnul, durerile postpartum și frica de a manevra o ființă atât de mică și fragilă. Pe de altă parte simțeam foarte mult nevoia de a-i vedea pe cei apropiați. În timp de pandemie însă, nimeni nu are acces în spital. Mai mult, mi-ar fi fost util să am pe cineva care să îl îngrijească pe George măcar câteva minute în fiecare zi. Erau momente când în sfârșit adormea și trebuia să aleg între a folosi timpul acela pentru a mânca, a mă întinde în pat sau a folosi toaleta.
Am primit un bilețel de la soțul meu și l-am pus pe pătuțul bebelușului. A trebuit să îl iau însă a doua zi, pentru că de fiecare dată când mă uitam la el simțeam că îmi dau lacrimile. A fost greu, de departe cea mai grea parte din experiența sarcinii și a nașterii. Dar a trecut. Exact cum a spus o asistentă în noaptea aceea când am devenit mamă: Știu că îți e greu, dar îți promit că îți vei aminti doar părțile frumoase!

De marți seara până vineri nu am fost vizitată de nimeni din exteriorul spitalului. Totuși, niciodată nu m-am simțit într-un cadru mai sigur din punct de vedere al igienei. Iar atunci când vine vorba de sănătatea unui nou născut, ăsta e cel mai important aspect.

E o postare lungă, dar nu voi încheia fără să notez un aspect important. Pe tot timpul spitalizării, nu am dat nicio șpagă sau atenție personalului medical. Și nici nu am simțit că cineva ar fi așteptat asta. Probabil nici nu aș fi știut cum se face asta, că de pe vremea studenției, când mergeam la munte „cu nașul”, nu a mai fost cazul să apelez la astfel de metode.

Acum suntem toți trei acasă. E bine. Rămânem de multe ori și ne uităm minute bune la bebeluș, parcă nu ne vine să credem că a apărut în viața noastră. Sau mai degrabă nu ne vine să credem că am trăit atâta timp fără el!

Sper ca din toată criza aceasta să învățăm și ceva de bine. Noi și întreg sistemul sanitar!

2 thoughts on “Am născut în pandemie, la un spital de stat

  1. Felicitări pentru bebe, sa va aduca doar bucurii si lacrimi de fericire!
    Am citit tot articolul si m-am regăsit perfect, în 2 iunie am nascut si eu, tot la Alba Iulia (diferenta a fost ca noi am stat internați 2 saptamani).
    Mereu am fost reținută cu privire la maternitatea din Alba Iulia, însă perioada de acolo a fost asa cum ai scris in articol, linistită in ciuda perioadei prin care trecem.
    Bebele nostru a fost prematur, dar toate cadrele medicale au făcut tot ce s-a putut pentru ca totul să fie bine si chiar asa este… suntem fericiți pentru ca avem încă un băiețel sănătos.

    Creștere frumoasa micutului vostru !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

19 − thirteen =