Așteptam o tură pe creste de câteva săptămâni bune. Din aceea la care să îți simți răsuflarea îngreunată
de oboseală și sufletul aerisit de peisajele ce ți se întind la picioare.
Andrei a propus tura (și tot el a ajuns să fie și pozaciul oficial). Nici nu m-am uitat la traseu, dar eram sigură că va alege ceva frumos. Destinația a fost Retezat. Ne-am strâns patru: eu, Maria, Andrei și Cosmin. Am plecat cu noaptea în cap, cu o punctualitate care l-ar fi făcut invidios chiar și pe președintele Bicherilor. În mai puțin de o oră și
jumătate eram la Cârnic.

De acolo lăsăm mașina și o luăm la pas. Nici nu ai de ales, pentru că e limită de parc național și regula spune că nu poți intra acolo doar dacă ai mașină electrică. Plecăm pe drumul forestier, pe bandă albastră. Facem o mică abatere de la traseu până la Cascada Lolaia, pentru că suntem siguri că la întoarcere nu vom mai avea chef sau lumină să o vedem. După aproximativ o oră facem stânga prin pădure, spre Gențiana. Era frig când am plecat dar acum, în desișul pădurii, îmi îngheață degetele și prin mănuși. Cotim iarăși la stânga, pe triunghi roșu, pe puntea care ne trece valea. Urmăm direcția Lacului Galeșul.

Un indicator ne spune că dacă urmăm punctul roșu vom ajunge la Tăul dintre Brazi. Andrei ne-a povestit despre acest lac negru care, spre deosebire de altele din Retezat, este înconjurat de vegetație și ai impresia că are apa neagră. Nu e un ocol mare, iar priveliștea merită să te abați puțin. Urcușul până la el e susținut, dar ajungem destul de repede. Ne place ce vedem, dar nu stăm mult pentru că frigul ne intră rapid în piele. După o mică rătăcire, ne întoarcem pe triunghiul roșu. Ai tendința de a continua urcușul, dar de fapt poteca ce te conduce spre traseul principal e chiar puțin mai jos de lac. Dar ce e o tură la munte fără o ușoară rătăcire?!

Pe măsură ce urcăm, vegetația se transformă într-una de jnepeniș și ne bucurăm tot mai mult de soare. Iată că ajungem și în golul alpin unde pietrele sunt deja încălzite și șopârlim toți pe un bolovan. Cosmin abia ne convinge să continuăm traseul, așa bine era. Desigur, el a avut mai multe astfel de lupte cu noi, pentru că pe o asemenea vreme îți venea să zaci la soare până uitai de tine. De un lucru însă sigur am uitat cu toții: crema de soare. Simțim cum deja ne arde pielea și îmi pun eșarfa la gât pentru a mă proteja cât mai mult.

Lacul Galeșul sclipește în toată splendoarea lui. E atât de liniște! Pe tot traseul până aici nu am întâlnit niciun turist. Cu greu ne mobilizăm să urcăm în creastă. Urmăm crucea roșie până în Șaua Zănoagele Galeșului. Lăsăm în urmă Tăul Mare din Valea Rea și alte ochiuri de apă pe cât de limpezi, pe atât de
reci. De aici urmează o coborâre. Aproximativ 72 m diferență de nivel, și spun asta pentru că a fost subiectul unul pariu intens dezbătut. Ajungem în Șaua Pelegii, iar de aici, pas cu pas, urcuș până pe vârf. Nu mă uit în sus, pentru că știu că indicatorul pare departe. Mai bine mă uit în urmă să mă motivez cu cât de mult am urcat. Maria, Cosmin și Andrei sunt deja pe vârf, dar știu că se bucură de soare și nu are niciun rost să mă grăbesc. Facem poza pe vârf. În sfârșit prind vreme bună pe Peleaga!
La coborâre, alegem traseul de creastă care trece peste Vârful Custura Bucurei. E un vârf mic, dar deja m-am săturat de urcat și mi se pare prea departe. Din Curmătura Bucurei coborâm pe bandă albastră. Un traseu destul de lung, dar  are ne oferă un popas la Gențiana, acolo unde ceaiul de plante e 2 lei și tocmai s-a construit o băncuță nouă.

Grăbim pasul pe ultima porțiune să nu ne prindă noaptea. Drumul forestier ni se pare mai lung decât la urcare. După aproape 11 ore, ne întoarcem la mașină. Cu fețe bronzate și suflete ușoare. Pe data viitoare, munte cu vârf retezat!