M e de la Metallica

Sunt anumite lucruri pe care trebuie să le faci (măcar) o dată în viață: să dormi o noapte pe plajă, să vezi un răsărit la peste 3000 m, să mănânci o mâncare pe care n-ai fi mâncat-o niciodată în țara ta natală, să îți pici un examen și să mergi la un concert Metallica. Lista continuă, dar eu mă opresc la ultimul punct.

Pentru că acela s-a bifat pe 14 august, pe Arena Națională din București.

Nu sunt fanul no 1 Metallica, dar mi-am pus regulamentar tricoul negru și am ajuns în timp util pentru a evita cozile. Celelalte concerte m-au învățat că mai ales la peste 30 de grade, e important să prinzi un loc la bar. Tot celelalte concerte, ultimul mai exact, m-a învățat să nu am așteptări prea mari de la artiștii care au trecut de prima tinerețe.

Ascult și formațiile din deschidere. A doua, Ghost, sună bine. Regia scenică nu e tocmai pe gustul meu, iar solistul pare că-l imită pe Freddie Mercury. Are inclusiv mustață, care arată destul de ciudat pe fața lui pictată alb. Dar inevitabil dai din cap pe ritm.

Termină Ghost, își strâng recuzita și așteptăm. Și așteptăm… și așteptăm… O întârziere regulamentară de o oră. Sunt Metallica, își permit. Singura parte nasoală e că nici măcar nu a început concertul și deja ne dor picioarele.

Puțin după 20:30, scena se luminează în roșu, iar publicul știe ce va urma. Strigătele la unison acoperă sunetele care încep să iasă din boxe. Cei din tribune fac valuri. E și ăsta în sine un spectacol, mai ales dacă nu ești microbist și ajungi rar pe un stadion. Dar cei 4 intră pe scenă. Mă ridic pe vârfuri să-i văd și mă bucur de cei 5 centimetri în plus pe care ni-i dă rampa de sub picioare. James Hetfield, Kirk Hammett, Robert Trujillo și Lars Ulrich sunt toți acolo, în fața noastră.

“Our Metallica Family in Romania” ne spun. Suntem mai mult decât fani, suntem familie. Iată cum se cucerește publicul de la primele acorduri! 50244 de spectatori vrăjiți.

Încep cu Hardwired. Normal că încep cu asta, e “Hardwired tour”. Deasupra scenei, două sfere mari se ridică, iar la final explodează într-un nor de fum.

Cântă piese vechi și noi. Pe unele le știu, pe altele nu. Dar toate sună atât de bine. Sonorizarea e impecabilă. Vocea lor la fel. Cum reușesc să facă un asemenea show la vârsta lor?! Ce mânâncă, ce beau?! Ce… Ce nu mai contează… Ne bucurăm de show.

Momentul în care Kirk și Rob au cântat “De vei pleca” de la Iris a fost cel în care am scos și eu telefonul să filmez. Până atunci eram prea captată de atmosferă, dar asta trebuia să rămână. Unele formații nu fac diferența între Bucharest și Budapest, iar ei învață un șlagăr românesc! E un moment pe care l-au făcut la fiecare concert din acest turneu, cântând o melodie legendară din țara respectivă. Mi-a lăsat pielea de găină și emoții în stomac și mi-am amintit de festivalul de la Sighișoara din 2002, când tot Iris m-a făcut să simt atmosfera primului concert rock. Iar dacă eu am avut așa trăiri, nici nu vreau să îmi imaginez ce a simțit Cristi Minculescu.

Un alt moment cu încărcătură a fost când Rob a făcut soloul iconic la chitară, așa cum îl făcea odată Cliff Burton. Imaginea lui a apărut pe cele două ecrane mari. Cei doi cântau la unison. Piele de găină din nou!

Trec două ore, iar ei nu dau urme de oboseală. James schimbă chitările mai des decât își schimbă Madonna ținutele. “Smells like Metallica” glumește Lars, arătând spre tricoul transpirat al lui James. Adevărul că toți miroseam a Metallica, dar era bine.

Cei patru ies de pe scenă, dar știm că va urma bisul. Iar ultima parte a concertului începe cu tricolorul românesc pe care scrie Metallica. Puțin prea mult pentru gusturile mele, gândindu-mă mai mult la o scenă de propagandă comunistă, dar apreciez nota locală. Totuși, am apreciat și mai mult scena de final, când într-un cadru absolut “întâmplător”, James lasă să i se vadă într-un cadru close up pana cu care cânta. Triunghiul micuț cu care atingea corzile avea steagul României pe el. Marketing at its finest, ce să mai zic?! Iar la final, cei patru nu s-au grăbit să iasă de pe scenă. Au râs cu fanii, au împărțit pene de chitară la cei din sectorul A (norocoșii!), ba Lars l-a mai și certat pe unul că fumează. Frumos sfârșit de concert, ca în “familie”.

Nu știu ce altă încheiere aș putea scrie la acest articol decât versurile lor care au sunat atât de bine live:
“Forever trusting who we are
And nothing else matters!”

Pinterest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

1 × 5 =