Era o zi obișnuită la hotelul din SUA unde lucram. Doar că în această zi, sunt chemată într-un birou privat de către un reprezentant al departamentului HR. Nu mai fusesem niciodată acolo. Credeam că are legătură cu viza sau cu contractul de muncă. Dar avea legătură cu un coleg, un anume M.

„Cum se comportă M cu tine?” m-a întrebat colega de la HR.

„Normal, ca între colegi.” am răspuns eu.

Întrebarea m-a surprins. Într-adevăr, M. era un coleg peste limită de… prietenos. Saluturile lui erau mereu îmbrățișări strânse, iar în timpul conversațiilor găsea mereu o cale să facă un contact fizic sau o remarcă indecentă.

„Dar a făcut vreodată vreun gest care te-a deranjat?”. mă întreabă aceeași colegă.

„Păi nu sunt confortabilă cu ce face el, dar îl ignor și nu-i dau curs avansurilor.”.

Era răspunsul „politically correct”. Sau cel puțin asta credeam eu. Mi se părea absurd să reclam un coleg pentru că e prea prietenos. În România, ar fi râs toată lumea de tine și ți-ar fi spus că ești neieșită din casă, sau frigidă, sau că nu ți-ai dat marama jos din cap. Mă gândeam că datoria noastră se oprește la a nu răspunde acestor gesturi. Atunci, am aflat că nu e așa.

Colega de la HR mi-a explicat că nimeni nu ar trebui să facă un gest sau să spună cuvinte care să-l facă pe celălalt să se simtă inconfortabil. Cu atât mai puțin cu cât acestea au tentă sexuală. Nu, nu e ridicol să spui că te deranjează acel comportament. Ridicol este să taci și să  nu faci nimic, pentru că acel comportament se va perpetua. Dovadă e că M. a devenit cunoscut pentru avansurile lui deplasate. Atât de cunoscut, încât o altă colegă a sesizat departamentul de resurse umane. Nimeni nu a luat-o în râs. Din contră, s-a făcut o anchetă. Am ajuns acasă și am aflat că și Alina, colega mea de cameră, fusese în sala de ședință în aceeași zi, tocmai din acel motiv. Și ea avea aceleași răspunsuri ca și mine.

M. a dispărut din peisajul hotelului. Am aflat mai târziu că i s-a desfăcut contractul de muncă și i s-a anulat viza. S-a întors acasă. Pentru noi însă, a fost o lecție importantă: că niciun comportament cu care nu ești confortabil nu trebuie tolerat. Și nu contează cât de scurtă e fusta, sau cât de larg e decolteul, sau pe ce nivel e fiecare în organigramă: asta nu dă drept nimănui să depășească o anumită limită a decenței. Da, asta ne-au învățat americanii ăia pe care mulți îi blamează că-s proști și absurzi.

Pentru că românii noștri deștepți o scot vinovată pe o fată ucisă pentru că s-a urcat în mașina unui necunoscut, pe alta violată pentru că era îmbrăcată prea provocator, iar pe alta hărțuită verbal pentru că nu a mers însoțită prin fața unui grup de bărbați. Dincolo de problemele din sistem, cred că fiecare dintre noi are o problemă în modul în care privește acest comportament. Hărțuirile sexuale sunt mult mai frecvente decât ne putem imagina. Iar noi greșim când tratăm aceste gesturi ca o sursă de glume, nu ca o problemă.

Acum câteva zile, pe un grup de Whatsapp destul de numeros, un „domn” și-a postat o fotografie cu organul genital. Nu, nu a fost din greșeală. A fost „o glumă”. Problema a fost însă faptul că o singură doamnă din grup a vociferat că nu este ok. Dar și mai mare problema o văd faptul că tot ea a fost cea blamată. Cică nu știe să se amuze nici măcar în concediu. Iar asta venind de la persoane mature, cu studii superioare, unii chiar părinți de fete. Înțelegeți în ce societate bolnavă trăim? Mai jos o statistică din SUA, din 2018 (sursa aici). Sunt curioasă cum ar arăta aceste cifre în România.

Suntem atât de departe de ce înseamnă cu adevărat civilizația. Iar până să dăm cu pietre în sistemul legislativ, sau în atitudinea celor care răspund la 112, ar trebui să începem să ne uităm în jurul nostru. La ceea ce vedem în fiecare zi, la ceea ce gândim în fiecare zi. Pentru că până se schimbă sistemul, e mai la îndemână să ne schimbăm noi.

Iar ca material didactic, vă recomand „On the basis of sex”, un film genial, după o poveste adevărată.

Foto cover: Cosmopolitan