Sărbătorile le-am petrecut în Slovacia. A fost ideea Mihaelei, iar pentru mine o ocazie excelentă de a profita de zilele libere fără a-mi bate capul cu planuri, cu trasee, cu cazări și cu altele.

Am plecat vineri dis de dimineață, dar planul nostru de a ajunge devreme a fost îngreunat de coada de la vamă. Așa-i când pleci din țară la “ora de vârf”.

 

Primul oraș în care ne-am oprit a fost Kosice (sau Cașovia, pe limba noastră). Un orășel micuț pe care mulți români din nord îl aleg ca destinație pentru city break. Și nu mă mir, pentru că e extrem de cochet. Iar oamenii sunt pe măsură: parcă e ceva substanță care plutește în aer și relaxează pe toată lumeae, pentru că nimeni nu aleargă sau nu pare încruntat. E vinerea dupămasa dar parcă nimeni nu lucrează. Se bucură de primăvara aceasta călduroasă. Când vizităm catedrala, întâlnim chiar și o nuntă. Clar tradițiile de vineri nu sunt aceleași ca și la noi! Parcurile sunt pline de flori, în aranjamente artistice. Fetele poartă fuste și rochii, parcă asortându-se cu lalelele înflorite. Feminitatea merge foarte bine cu primăvara!

Mergem prin centrul vechi până ajungem la restaurantul Camelot, care ne fusese recomandat. Găsim loc la una din cele câteva mese de pe terasă. Impropriu spus terasă: sunt doar niște mese așezate pe stradă. O stradă pavată printre clădiri frumos decorate de secol XIX. Ca orice turist în Slovacia, încercăm berea locală și alte preparate autohtone.

 

Din Kosice până în Zdiar avem mai puțin de 2 ore. Încep să se vadă Munții Tatra și sunt de-a dreptul spectaculoși. Sunt reliefați pe cerul senin, dar știm că această imagine nu va dura mult, pentru că de mâine se anuță cod galben de ploi.

Pensiunea la care stăm a fost alegerea Mihaelei, care a fost cazată aici și cu un an înainte. Este, de departe, cea mai cochetă și curată pensiune la care am stat. Ne întâmpină Patricia, fiica proprietarei, o tânără de sub 20 de ani care vorbește o engleză impecabilă. Ea studiază în UK și a venit acasă pentru vacanță și pentru confirmare (vă povestesc imediat despre confirmare). La intrare, trebuie să ne descălțăm și primim papucei de casă. În toată pensiunea mobilierul și decorațiunile sunt de un alb imaculat, iar pe jos sunt blănuri deschise la culoare. Ți-ar fi și milă să intri cu bocancii cu noroi aici!

Gazdele ne povestesc despre ce putem face in zonă. Desigur, altceva în afară de ture pe munte, pentru că nicio șansă să atacăm muntele pe așa vreme! Terasa pensiunii e frumoasă și de aici se văd munții, așa că rămânem până târziu la povești.

 

Tot de la Patricia am aflat despre „confirmare”. Este o tradiție a fetelor din zonă care, când ating vârsta maturității, se îmbrăca în straie populare și merg la biserică. Atunci devin din fete, femei. Am mers și noi să vedem procesiunea, dar am plecat cu câteva minute înainte de final, pentru că era frig și ploaie.

 

Sâmbătă am trecut granița spre Polonia. Facem aproape o oră până la Cetatea Nietzica, un castel care a început să fie construit în secolul XIII. Păstrează câteva încăperi mobilate așa că e ușor să îți provoci imaginația să se gândească “dar cum ar fi să trăiești în vremurile acelea”? Da, cred că m-aș obișnui cu traiul de prințesă, mai ales când fereastra iatacului meu dă spre dealuri și lac.

 

Ne mai învârtim puțin prin zonă, pe malul lacului, dar nu prea mult, pentru că plouă. Ploaie măruntă și deasă, la care scoțienii i-ar soune “drizzle”, iar românii îi spun “ploaie de Padiș”.

Mergem mai departe spre Zakopane, un fel de Chamonix al Europei de Est. Aici nu ne încurcă ploaia prea mult, pentru că sunt restaurante frumoase și magazine de echipament sportiv. Reprezentanțele Coach sau Salewa, deschise în clădirile vechi recondiționate, te fac să te simți ca în occident. Dar apoi vezi nota de plată de la restaurant și îți amintești că ești într-o fostă țară comunistă. 6 persoane am plătit pe masă vreo 60 de euro, cu 2 feluri de mâncare și băuturi. Îmi revine gândul pe care l-am avut și în Cracovia: cum au reușit ei să reconstruiască o asemenea țară, chiar dacă au avut aceeași istorie ca și noi. Poate au fost chiar mai năpăstuiți decât noi.

 

Ne-am întors în Zdiar unde ploua în continuare. Ne-am culcat, ne-am trezit și ploua în continuare. Sunt mai bine de 24 de ore de când ploaia nu s-a oprit. E mai ceva ca în Scoția!

Benji vine cu ideea să mergem în Budapesta în ultima noapte. Dacă oricum plouă, măcar să ne ude într-un oraș mai apropiat de casă. Rezevarea la pensiunea din Zdiar ne-o făcusem pe Booking, iar anularea gratuită era posibilă cu minim 4 zile înainte. Totuși, dată fiind vremea și faptul că oricum mai aveau 3 camere libere, am apelat la omenia lor să fie de acord să renunțăm la o noapte. Oricum nu achitasem și nici nu aveau vreun mod practic să ne ia banii pe ultima noapte, dar am considerat că ar fi frumos să cădem la o înțelegere care să mulțumească ambele părți. Ei, atunci s-au spart norii de furtună. Sub nicio formă nu renunțau la partea lor. Am propus să achităm jumătatea din valoarea ultimei nopți, dar nici asta nu i-a mulțumit. Toată impresia excelentă pe care ne-a făcut-o această pensiune s-a spulberat în 10 minute. Ospitalitatea arătată nu am mai văzut-o ca pe ceva autentic, ci ca o piesă de teatru jucată pentru a lua cât mai mulți bani de la turiști. Brusc, nu mai conta cât de bine se simte oaspetele în locația lor, ci faptul că riscă să nu câștige niște bani, sau să primească niște recenzii negative pe Booking. Mi-a lăsat un gust foarte amar întreaga scenă.

Am reconfigurat așadar iarăși traseul. Cred că era mai bine de a zecea oară. Destinația zilei: Cracovia. E al doilea an consecutiv când îmi petrec Paștele în acest oraș.

Și aici a plouat: a plouat când am vizitat Castelul Wavel, a plouat când am mers Piața Centrală, a plouat când am mers pe malul Vistulei. Dar îmi păstrez părerea de anul trecut : Cracovia este unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa de Est… chiar și pe ploaie!

 

Ne-a luat cam două ore să ne întoarcem în Zdiar. Era încă lumină, dar nu am mai plecat nicăieri. E frumoasă și această parte în care stai sub pătură și asculți ploaia. Cred că deșertul m-a învățat să apreciez atât de mult ploaia. Cred că în general ar trebui să apreciem mai mult ploaia. Și să nu ne fie lene să ne cărăm aparatele foto cu noi, că orice telefon ai avea, tot un obiectiv cu lentile profesionale face poze mai bune!