Marrakesh este un oraș care nu seamănă cu niciun altul. Nici din Maroc, nici din orice alt colț al lumii în care am fost. E un furnicar de oameni, biciclete și scutere. Miros de noxe amestecat cu cel de mâncare. Tarabe care vând de toate: de la genți fake cu sigle opulente de designeri, la picioare de capră uscate la soare. Oameni agasanți, clanxoane, cerșetori. Străzile sunt cel mai fără sens labirint în care am intrat vreodată. Găsim cu greu riadul, în condițiile în care am rezervat unul mai aproape de o stradă principală. Dar acolo, surpriză: nu mai au camere, așa că ne mută la un altul, pe o străduță și mai întortochiată și întunecată. Nu ne place, dar „măcar avem un acoperiș deasupra capului”. Expresia îi aparține chiar gazdei noastre, iar cu asta o omorât o mare parte din buna impresie pe care o aveam despre ospitalitatea marocană.

Explorarea orașului nu durează mult. Atmosfera de târg ne obosește, chiar ne sperie. Ajungem în Piața Djemaa el-Fna. Este în patrimoniul UNESCO, fiind declarată în 1991 “masterpiece of World Heritage” pentru teatrul care are loc în stradă. De la îmblânzitori de șerpi, la artiști henna, maimuțe și jocuri de bâlci. Este locul care, pe vremuri, reprezenta cel mai mare târg al țării. Se făcea aici comerț cu tot: se la sare, la cămile, la sclavi. Ne oprim și noi pe la suveniruri și chiar primim ofertă de a fi cumpărate în schimbul a…. patru cămile!

Găsim întâmplător un local recomandat de Lonely Planet. Se numește Henna Cafe și este galerie de artă și restaurant în același timp. Dar mai ales, este liniștit și cu mâncare bună. Iar în Marrakesh nu te uiți doar după mâncare bună, ci și după prețuri care să nu semene cu cele de la un hotel de 5* parizian. Tot aici găsim wifi și facem un lucru demult așteptat: rezervăm cazarea în afara medinei pentru ultima noapte. Nu mai dorim să trecem prin haosul acestor străzi!

Ajungem cu mari emoții la riadul nostru. Noaptea, toate pisicile sunt negre, iar toate străzile Marrakeshului par înspăimântătoare. Iar la cazare: surpriză: ușa nu poate fi deschisă cu cheia. Încercăm disperate minute bune, până când cineva din interior ne aude și ne deschide. Acum știm cu siguranță ce cazare va avea cel mai mic rating pe Booking!

Dorm foarte rău. Totul mi se pare murdar și nesigur. Din fericire, trezire e cu noaptea în cap. Suntem ridicate de la riad pentru a pleca în excursie. Am rezervat un tur pentru 3 zile, pentru a ajunge în deșert și în Munții Atlas. A arvuni un ghid în Maroc mai are două avantaje pe lângă cele evidente. O dată te ajută să ajungi în locuri unde altfel nu ai ajunge. Al nostru ne-a dus în casa bunicului său. Acolo vezi cu adevărat viața rurală. Pe de o parte e o față turistică: femei card țes la război și altele care zdrobesc sâmburii de argan pe moara de piartă. Dar vezi și partea cotidiană, cu chiloți și sutiene întinse la uscat. Al doilea avantaj este că practic plătești și o “taxă de protecție”. Adică nu ești „hărțuit” de ghizi falși sau de oricine te-ar putea asalta în munți. Iar după evenimentul din noiembrie, acesta a devenit avantaj major.

Urcăm cu microbuzul până la aproape 2300 m, pe un drum care ne duce cu gândul la Transfăgărășan. Apoi pe malul râului Oued Ghdat, iar din loc în loc ne oprim să facem poze. Sunt sate roșiatice făcute din cărămizi uscate la soare și tencuite cu chiripici. Seamănă cu niște castele de nisip sau cu niște căsuțe de furnici.

Aflăm de fapt că exact așa se traduce cuvântul “kasbah”: castel. Vizităm Kasbah de Ait Ben Haddou, un sat străjuit de acele “castele” cu 4 turnuri, în care tradiția spunea că locuiau 4 familii diferite: berberi, arabi, nomazi și evrei. E foarte cald, dar urcăm totuși până la fostul depozit de grâne aflat pe vârf.

Oamenii din zonă trăiesc și astăzi din agricultură, comerțul cu sare, turism și… figurație în filme! Satul e locul unde s-au filmat peste 20 de pelicule, de la “Giuvaierul Nilului” la “Gladiatorul” sau “Game of Thrones”. Ajungem aproape și de studiourile de filmare. Zona e un fel de Hollywood al Africii.

Drumul ne duce mai departe pe Valea Rozelor. Trandafirul este atât de popular aici, încât au creat un adevărat brand de oraș în jurul lui și al culorii roz. Inclusiv taxiurile sunt vopsite roz!

Seara o petrecem la un Hotel Bougafer din Tinghir. Are 4 stele, dar după standardele noastre abia dacă i-am fi dat 3! La cină, avem ocazia să-i cunoaștem mai bine pe cei din grup: 2 canadieni, o italiancă, 3 spanioli și un catalunian, 2 nemțoaice, 2 arabi, 3 croați, noi și Jamal, șoferul marocan. Multe povești se încing într-un așa grup internațional.

A doua zi, de dimineață, ne punem bagajele în microbuz și mergem spre “oază”. Așa numesc ei orice zonă din deșert unde există apă și unde vegetația verde poate trăi. Îl cunoștem pe Raj, noul nostru ghid.

Ne plimbăm printre plantații și aflăm despre agricultură. Cea mai importantă sarcină este devierea cursului de apă pentru a asigura irigația. Așadar, țăranii poartă cizme de cauciuc și pălării de soare, iar tot ce fac este să sape culoare pentru apă acolo unde pământul nu a fost udat și să construiască baraje în locurile unde a fost suficientă apă. Femeile culeg măsline în niște găleți de plastic. Le culeg așa cum se culeg la noi prunele, asta după ce au fost scuturate cu bețele de bambus. Caișii sunt în floare și ne duc cu gândul la primăvară. Frumoasă zi de 1 Martie!

Raj ne povestește cu mândrie despre religia lor și despre faptul că în curând va începe ramadanul. Îi spunem că și în religia noastră sunt câteva zile de post negru, dar el răspunde tăios: “Nu, la voi sunt obiceiuri culturale, nu religioase!”. E prima oară când simt o altfel de teamă în excursia aceasta, pentru că tonul lui Raj m-a făcut să înțeleg că pentru el, nu există niciun alt Dumnezeu în afară de Allah. Am abandonat repede subiectul. Dar totuși, în întreaga zi, am observat microexpresiile care trădau mândria lui de musulman, disprețul pentru alte popoare sau religii. Ne vorbea despre cum e implicat activ în a învăța femeile și copiii din sat să se roage și să citească din Coran. El o numea “salvare interioară”. Noi am fi numit-o “îndoctrinare spirituală”.

În sate, la fel ca la noi, populația e mai religioasă. Deci e într-un fel normal ca Raj să fie așa. Ne vorbește despre o americană care a făcut primul hostel din sat. A fost foarte judecată de toți localnicii, însă nu a renunțat. Treptat, berberii au înțeles însă că acest lucru ajută comunitatea. În semn de apreciere pentru că au integrat-o, pe ușa hotelului este scris “Sorry we are opened”. Cred că e unul dintre cele mai frumoase exemple despre cum turismul poate impacta o comunitate.

Mergem într-un atelier de țesut covoare și mă impresionează toate modelele lucrate de către femei. Credeam că motivele portului popular românesc sunt bogate, dar asta e de-a dreptul o enciclopedie țesută din lână! Fiecare culoare este extrasă din surse naturale și are o semnificație: roșu se obține din extractul de mac și cactus și înseamna iubirea, galbenul este din șofran și e simbolul fertilității intelectuale și spirituale, verdele se obține din planta alfa alfa samd. Sunt experți în comerț. Poate americanii au inventat marketingul ca meserie, dar ei îl au în sânge de la naștere. Kintesența comerțului marocan: “Open your hearts and your wallet”

Următoarea oprire este un fel de Grand Canyon marocan. Este un paradis al cățărătorilor, construit de un pârâiaș micuț, care a format pereți înalți de abia vezi cerul printre ei. Ne-am fi dorit să stăm mai mult, dar întocmai ca și Cheile Bicazului de la noi: vii, vezi și pleci.

Drumul e lung. O linie cenușie în tot pustiul roșiatic. Din când în când, câte un semn de circulație, inclusiv cel cu “Atenție, cămile”. Cam cum e cel cu vacile la noi. Ba chiar vedem o turmă de cămile, cu pui cu tot. Ciobanul le mână în timp ce ele trec fără nicio grabă strada. Groaznic de mult seamănă cu vacile!

În zare încep să se vadă dunele Saharei. Mici, iar apoi tot mai mari. Ajungem la “aeroportul cămilelor”. Așa glumește Jamal despre locul de unde plecăm în expediție. Avem deja și eșarfele cumpărate, albastru deschis, nuanța tradițională pentru femeile deșertului. Ne împachetăm strictul necesar pentru noapte și mergem puțin până acolo unde sunt așezate cămilele noastre. Ne alegem fiecare câte una. O iau pe prima din rând, în speranța că voi fi mai în siguranță. De când cu incidentul de echitație mă sperie ideea de a mai merge călare. Mă sperie atât de mult încât începe țin ochii închiși strânși când cămila se ridică. Parcă face mișcările unui roboțel din Transformers.

Nu mă întrebați despre prima parte a drumului pentru că eram tot cu ochii închiși. Apoi, printre gene, le-am văzut copitele. Seamănă cu cele de vacă mai mult decât cu cele de cal. Găndul ăsta mă liniștește. La urma urmei, văcuțele sunt animalele mele preferate!

În deșert este doar cer și nisip. Uneori, e atât de cald, încât se amestecă între ele. Este o mare întindere de nimic. Iar în acest mare gol, te găsești pe tine. Este cel mai frumos lucru pe care îl poți găsi într-o călătorie.

E destul de greu să mergi mult pe o cămilă. Atunci când urcă sau coboară o dună de nisip, lucrurile devin instabile. Încep să ne doară mușchii picioarelor și să ne simțim fesierii bătuciți. Așadar nu ne pare prea rău când ajungem la destinație.

Campul e o înșiruire de corturi negre. Avem și noi cortul nostru, cu covoare țesute pe jos și două paturi de campanie. Ne lăsăm bagajele pentru că vine cel mai așteptat moment al zilei. Nu, nu e apusul! Ajungem și acolo… Este: SANDBOARDING! Închiriem o placă de snowbord, ne urcăm pe cea mai înaltă dună și dă-i la vale! Nebănuit de distractiv sportul! Dar și obositor, pentru că după fiecare alunecare trebuie să urci înapoi. Iar în nisipul fin al Saharei, este cu “trei pași înainte și doi înapoi”.

Pentru apus, ne alegem o altă dună, mai retrasă. Sunt magice culorile. Totul ia foc. Rămânem acolo minute bune, poate chiar ore. Un berber din camp vine după noi să ne cheme la masă. Cina e servită într-un cort mare, care are mese lungi și aceleași covoare pe jos. Mâncăm supă de linte și tajin de legume, cele mai bine gătite de până acum.

Nici nu ni se așează bine masa, că suntem invitați de gazdele noastre la foc. Dacă până acum deșertul a fost magic, noaptea l-a făcut dincolo de cuvinte. Da, chiar nu știu cum aș putea să descriu cerul acela care a adunat toate stelele, scăpând din când în când câte una pentru dorințele noastre. Sau cum să vorbesc despre cântecul berberilor și dansul în jurul focului, despre cum am învățat să batem ritmuri africane la bongosuri sau să le încălzim la foc pentru a suna mai bine. Dar despre acestea nu voi vorbi prea mult. Le las acolo, într-un colțișor de memorie, pentru a le scoate când vreau să-mi bucur ziua.

Noaptea în deșert e frig. Dacă ziua depășește 30 de grade (merge spre 60 în lunile de vară), noaptea sunt temperaturi negative. Am dormit cu pufoaica pe mine și trei pături. Desigur, șosete de lână în picioare! Mi-a fost bine.

Am plecat pe noapte, când pe cer erau doar câteva stele rămase și o coajă de lună. Dar linia de unde urma să răsară soarele se vede clar. Într-o tabără de corturi trezirea se dă ușor. E suficientă o alarmă, că prin pereții de pânză se aude la toată lumea.

Ne urcăm adormiți pe cămile. Avem toate hainele pe noi și parcă tot ne e frig. Ne-am umplut încălțările de nisip mergând până la ele. Nisip fin de Sahara care îți intră și în bucla de la șireturi.

Astăzi e mult mai bine decât ieri. Pornim călătoria pe noapte, urmărind cum cerul se luminează tot mai mult. În deșert, soarele răsare din nisip și apune în nisip. De fiecare dată, totul pare să fie în flăcări.

Soarele se ridică tot mai sus și se încălzește. Trecem rapid de la pufoaică la tricou. Îmi amintesc de ce spunea unul dintre barberi azi noapte, uitânsu-se la foc: “Așa, cum e jarul în mijlocul focului, așa e deșertul nostru vara.”

Drumul spre Marrakesh e lung. La fiecare pauză, auzim eternul „Yala, yala!”, adică un fel de „Haideți, mai repede!”, pentru că drumul are mai mult de 10 ore și vrem să nu ne prindă noaptea pe serpentine. Stau la geam și absorb tot ce văd. Parcă e un documentar 3D despre viața în Maroc. Străbatem iarăși Munții Atlas, trecem pe lângă oaze unde țăranii culeg ierburi cu secera și ciobani își păzesc turmele de capre și oi. Vedem pe stradă mai multe femei decât am văzut în sudul țării, dar toate sunt acoperite din cap până în picioare. În orașe, copiii ies de la școală și ne fac cu mâna. Aici se merge la școală șase zile pe săptămână. Cafenele sunt pline, dar numai de bărbați. Câte două scaune la fiecare măsuță, întotdeauna îndreptate spre stradă. Mai puțin seara, când este meci și toți se uită spre televizor. Fotbalul e foarte important aici! Văd chiar și un internet cafe pe drum. Nu credeam că mai există!

Ajungem la cazare pe noapte. Residence Alousiss ne găzduiește în seara asta. E cea mai frumoasă locație în care am stat de când suntem în Maroc. Și departe de a fi cea mai scumpă. Avem prosoape curate, piscină și internet de mare viteză. După o excursie în deșert e tot ceea ce contează!

Micul dejun este servit pe acoperiș. Ne plimbăm apoi prin La Ville Nouvelle, partea nouă a orașului. Aici ne place. Sunt grădini botanice și trotuare străjuite de portocali. La 12:15 suntem în stația de când începe luuuunga călătorie spre casă.

Ne-am luat “La revedere” de la Maroc. Parcă mai simt mirosul acelei dimineți: ceai de mentă și flori de portocal. Am lăsat în urmă străzile aglomerate ale medinei, dar și malul pustiu al oceanului; crestele înzăpezite ale Munților Atlas dar și arșița deșertului. Ne-a fascinat această țară și ne-a învățat multe. Despre ea și despre noi!