Ajungem în Essaouria după 3 ore de mers cu un Grand Taxi. V-am povestit aici despre acest mijloc de transport. Autogara e aproape de piață și totul miroase a mentă proaspătă și a căpșuni. Ne amintește puțin de descoperirea orașului Negombo.

Am rezervat o cameră într-un riad. Un riad este o fostă casă transformată în pensiune. Are o curte interioară, iar camerele împărțite pe cele 4 etaje. Totul e din lemn se tuia, lemnul tradițional aici. Totuși, copacul e pe cale de dispariție, așadar e recomandat să nu cumperi suveniruri făcute din tuia pentru a nu încuraja și mai mult exploatarea lui.

Mergem pănă în port, acolo unde vin bărcile pescarilor. Simbolurile acestui oraș sunt bărcile albastre și zidurile albe. Într-adevăr, această combinație merită drumul până aici. Nu degeaba Essaouria e pe orice listă de „must see in Morocco”. În port este și piața de pește. E o licitație în aer liber unde marfa se alege, se cântărește și se negociază pe loc. O doamnă curăța creveți, un domn feliază pește. Pescărușii se învârt în jurul lor vânând resturi. Mirosul este insuportabil, agitația de asemenea. Turiști, localnici, pescari, lucrători: toți se mișcă în toate direcțiile. Am luat tot ce se putea de aici în termeni de imagini și părăsim zona. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, să nu ni se impregneze mirosul peștelui în fiecare celulă.

La ieșirea din port, ne lăsăm agățate la un restaurant de pe faleză. Mult spus restaurant…. o cârciumă cu câteva mese afară, cu salubritate îndoielnică, dar prospețime a mâncării de necontestat. E prima oară când am negociat mâncarea la un restaurant. Asta pentru că ciugulisem ceva street food înainte și nu ne era tocmai foame, dar nici nu am fi plecat fără să încercăm pește proaspăt din Essaouria. Pentru 10 Euro, primim sardine, creveți și încă niște specii de pești proaspăt pescuite și gătite pe loc. Ba mai mult, ne sunt servite și pe malul oceanului, pentru a putea vedea apusul. Inițial am crezut că am fost trase în piept și de aceea e posibil să ne fi întârziat comanda. Dar serviabilitatea cu care ni s-a răspuns ne-a făcut să nu ne mai pese. Încă o dată ne-am simțit prost pentru preconcepțiile noastre!

Riadul nu are geamuri, are doar obloane. Din lemn negru, astfel încât nicio rază de soare nu intră în cameră. Ne trezim doar de mirosul care vine când ușa de la baie e deschisă. Prea multă umiditate acolo și prea puțină aerisirie.

Astăzi explorăm medina. Adică orașul vechi. Trecem prin ateliere de pielărie și de țesut covoare. Ajungem în piața orașului unde peștele și carcasele de carne crude stau expuse la aproape 30 de grade. Au legate mănunchiuri de pătrunjel pe ele pentru a le păstra proaspete. Iarăși mă amețește mirosul, dar nu în sensul bun. Toată lumea e foarte amabilă. Ni se explică toate condimentele, pietrele folosite ca machiaj și cum își clădesc în fiecare dimineață acele turnulețe de măsline murate. Încercăm tot: de la freshul din sfeclă de zahăr, la rujul din extract de mac. Un domn mai în vârstă, probabil globe trotter, ne învață cum se consumă fructele de cactus. Ni le servește din vârful unei scobitori care ne mirăm că nu se rupe sub greutatea lui. Un fruct cu miez cărnos, suculent și sâmburi de forma celor de struguri, însă mult mai mari. Îmi va rămâne în minte zâmbetul lui relaxat, cu dinți rari, mânjiți de rozul intens al sucului de cactus. Oare el să fie omul care a găsit secetul fericirii?

Următoarea destinație este Sidi Kaouki, un sat la vreo 25 km depărtare. Ne urcăm în autobuz. Este aproape plin. Un grup de hippioți francezi își strâng bagajele pentru a ne face loc. Înainte să plecăm, mai urcă un domn în vârstă. Toți tinerii (localnici) insistă să-i ofere locul. Îl ocupă pe cel al unei domnișoare, iar la schimb îi oferă o banană din plasa lui. E un gest de politețe în cultura lor să accepți ce ți se oferă. Dar îmi lasă o impresie foarte plăcută această scenă.

După o oră ajungem în sat, iar de acolo o plimbare scurtă până la hostelul nostru. Ne ajută un localnic să îl găsim. Mai întâi credem că ne va duce în alt loc, dar ne lasă chiar în curte, ba mai cheamă și proprietarul care era plecat în vecini. Fără să aștepte bacșiș, un număr de telefon sau să cumpărăm ceva de la el. Încă o palmă dată preconcepțiilor noastre!

Camera noastră este la ultimul etaj. E o cameră mică, albastră, cu o fereastră din lemn alb prin care se vede oceanul. Seamănă cu o pictură de Van Gogh. Avem o terasă de unde vedem tot ceea ce ne înconjoară. Nu e hotelul “ca în poze”, dar priveliștea face totul!

Mergem la restaurantul Le Vent, pe care Lonely Planet îl recomandă pentru paella. Iar la noi e tradiția fiecărei călătorii: să încercăm o paella pe malul oceanului. Oricum n-am fi avut prea multe opțiuni la cât de mic e satul! Proprietarul, un spaniol mutat aici, știe într-adevăr meserie! Ne servește mâncarea cu cele două palete de lemn de bambus, iar apoi ne învață cum să folosim acele unelte nemaivăzute pentru a scoate melcii de mare din cochilia lor. E maidegrabă o preocupare chirugicală decât de natură gastronomică!

Sidi Kaouki este un sat unde nu se întâmplă mai nimic. E pentru turiștii care vor să fugă de aglomerația orașelor. Și într-adevăr e atâta liniște. Cam cum era Vama înainte să fie suprapopulată. Se aud doar valurile, și din când în când copitele cailor care aleargă pe plajă. Călăreții sunt aproape acrobați, stând în picioare pe șa. E modul lor de a promova serviciile pe care le oferă: pentru mai puțin de 10 euro te pot duce călare într-o călătorie pe malul oceanului.

Ne petrecem seara pe terasa de pe acoperiș. Ioana are aplicația cu care identificăm toate constelațiile. Vecinul din spate are o turmă de capre și de fiecare dată când vântul își schimbă direcția vine mirosul specific. Dar nu ne plângem. E viața la țară…

În ziua a patra din Maroc mă trezesc la timp pentru răsărit. Ioana încă mai doarme. Tot satul doarme. Doar câțiva turiști care nu reușesc să se despartă de obiceiurile de acasă și aleargă, fac yoga sau… scriu jurnalul de călătorie. Sau poate chiar asta îi face mai ancorați în acele obiceiuri. O astfel de călătorie te ajută să îți “speli paleta” și să îți dai seama ce contează cu adevărat.

Avem un mic dejun spectaculos, cu ouă prăjite într-un sos de roșii cu ceapă, suc de portocale și desigur, ceaiul marocan cu mentă. Toate cu vedere la ocean. De departe cel mai savurat mic dejun al anului!

Ratăm autobuzul spre Essaouria așa că cea mai bună soluție e să luăm un Grand Taxi. Pentru 10 Euro ne lasă direct în stația de autobuz de unde ne luăm bilete spre Marrakesh. Dar până la plecare avem timp să ne mai plimbăm prin oraș. Găsim în sfârșit o terasă pe un acoperiș unde se vinde alcool. Parcă oceanul, căldura și pescărușii se asortează prea bine cu o bere! Alegem desigur branduri locale: Casablanca. E cald, dar alizeul bate puternic răcorindu-ne. De fapt Essaouria este cunoscut și ca „The Windy City”. Acel popas pe terasă ne-a deconectat încă o dată de tot și de toate.

Autobuzul Supratours e gândit pentru turiști. Costă aproape dublu față de un autobuz obișnuit, dar condițiile sunt conform așteptărilor. Ajungem în Marrakesh aproape de ora 17:00 și o luăm pe jos spre riadul pe care l-am rezervat. Iar aici are să ne aștepte o mare surpriză!