Un Logan alb pornește din parcarea aeroportului din Agdir. În față: doi instructori de surf. În spate: trei românce care tocmai își încep vacanța în Maroc.

Ne-am întâlnit în avion, după ce am decolat din Budapesta. Care sunt șansele să nimerim lângă Gina, o româncă stabilită în Ungaria care era deja la a doua călătorie în Maroc?! Ea era așteptată de prietenii ei, localnici, care mai aveau exact două locuri în mașină. Maroc, prima impresie: 10+++

Iar acum câteva chestiuni tehnice: ca să călătorești în Maroc, ai nevoie de pașaport. Viza o obții gratuit la intrare în țară și îți dă drept de ședere pentru 90 de zile. Ai de completat un formular, iar apoi să aștepți la o coadă foarte lungă. Tot în aeroport poți schimba și dirhami marocani. Cursul e bun. Am luat și o cartelă cu număr local. De 5 Eur câștigi siguranța de a avea semnal cam oriunde și scapi de costurile roaming-ului.

Hotelul în care stăm prima seară este unul de 4*, all inclusive. Mereu avem în călătoriile noastre o seară de răsfăț. Avem bufet la cină, bufet la micul dejun, așadar e ocazia să gustăm încă de la început câte puțin din fiecare specialitate locală. Piesa centrală a fiecărui preparat: măslinele! Hotelul are și piscină, din aceea instagramabilă: cu apă albastră umbrită de palmieri.

Toți oamenii sunt incredibil de amabili. Învățăm rapid cum se spune “Mulțumesc” pentru că îl vom folosi des. În orice țară e bine să înveți câteva expresii locale, însă aici cu atât mai mult ți se oferă un zâmbet sincer de câte ori încerci să spui un „Salam” sau „Choukran”.

Stăm doar o noapte în Agadir. Orașul nu are foarte mult se oferit. În anii ’60, toată zona a fost distrusă de un cutrenur. A fost reconstruit ca o stațiune modernă, cu hoteluri luxoase și plaje curate. Seamănă mai degrabă cu Riviera Franceză decât cu un oraș de lumea a III-a. 

După ce profităm de tot ceea ce un all inclusive are de oferit, mergem la o promenadă pe plajă. Unele valuri abia ne ating picioarele, pe când altele aproape ne mătură. Ioana e victima unui val furios, dar nu-i bai, că afară sunt aproape 30 de grade și se usucă repede! Faleza din Agadir e lungă, iar după aproape 5 km de mers e timpul să luăm un taxi spre autogară.

Dar iată că nu ajungem în autogară, ci pe Bulevardul 2 martie, în stația de Grand Taxi. Citisem despre asta și voiam oricum să încercăm. Sistemul funcționează așa: te duci în stație, spui destinația și aștepți până se umple mașina cu alți călători în aceeași direcție. Șase locuri disponibile. E ciudat că într-o țară unde e obligatorie purtarea centurii de siguranță și în spate, e totuși legal un taxi cu 6 pasageri în loc de 4.

Mașina se umple în vreo oră și ceva, timp în care explorăm zona, un Maroc al localnicilor. Mergem prin târgul de vechituri și încercăm mâncarea de la tarabe: un fel de chiftele de pește în chiflă (3 dirhami) și smoothy de avocado, banane și portocale (15 dirhami).

La 14 este ora de rugăciune, când totul se oprește, bărbații scot covorașele, se îndreaptă spre Mecca și încep plecăciunile. Gestul e precedat de spălarea picioarelor. Acolo, în drum, cu o gălețică de apă. Inclusiv șoferul nostru are în portbagaj kitul complet: apă, găleată și covoraș. 

Imediat după asta plecăm. Eu și Ioana înghesuite pe scaunul din față, iar în spate un marocan și doi canadieni, aceștia din urmă oferindu-se să achite și cel de al patrulea loc de pe bancheta din spate, pentru a putea pleca mai repede, iar ei să stea mai confortabil. Negociem drumul la 80 dirhami/ persoană, adică vreo 32 de lei. Întotdeauna trebuie negociat în Maroc! Condițiile de călătorie nu sunt cele mai bune, dar nu ai cum să nu admiri conceptul de “ride sharing” în cea mai pură formă.

Drumul merge pe coasta oceanului, iar apoi printre case răsfirate. Au acea arhitectură geometrică, iar unele nu au acoperiș. Ioana are atunci epifania: “Suntem în deșert! Îmi car pelerina de ploaie degeaba!”. Râdem copios și nimeni din mașină nu înțelege de ce. Dar „pelerina în deșert” a devenit din acel moment un laitmotiv al excursiei.