Am scris multe dintre aceste rânduri cocoțată le monumentul poetului Mickiewicz. Din 15 în 15 minute, clopotul Bisericii Sfânta Maria anunță că a mai trecut o bucată de timp. În Cracovia, unul din 4 locuitori este student. Mai sunt și turiștii. Piața e plină de tineri. De aici, de sus, îi pot urmări cum flirtează. Artiști stradali își dau rând pentru a-și expune programul, sperând că la final cutia viorii le va fi cât mai plină de bacnote. Parcă orice ar cânta, acompaniază perfect sunetul de copite de la caii care trag caleștile atât de iubite de turiști. Am scris aceste rânduri de aici tocmai pentru a-mi aminti acest moment. În care, în forfota, celei mai mari piețe din Europa este atât de multă liniște! Poate o simt pentru că sunt Paștile. Sau pentru că lecțiile din ultimele zile m-au învățat să apreciez mult mai mult viața.
Unul dintre primele lucruri pe care le citești când ajungi la Auschwitz este o pancartă cu citatul lui George Santayana: “Cei care nu își amintesc istoria, sunt condamnați să o repete”. De aceea voi scrie aici una dintre cele mai lungi postări. Pentru a mă asigura că îmi voi aminti cât mai mult din ce am aflat, ce am văzut și ce am simțit în timpul celor trei zile în Cracovia. Despre cum poți face un city break relaxant în orașul polonez, am scris aici. Despre partea mai puțin veselă a Cracoviei voi scrie mai departe.
Dacă ar fi să alcătuiesc un circuit al locurilor care trebuie văzute pentru a cunoaște mai bine această parte a istoriei, aș începe cu un tur al Cartierului Evreiesc, aș continua cu fabrica lui Oskar Schindler, iar la final aș păstra Auschwitz și Birkenau. Noi le-am făcut taman invers, dar le voi prezenta în această ordine de dragul înșiruirii logice.
Cartierul evreiesc
Am descoperit Cartierul Evreiesc din Cracovia apelând la un ghid local. Din aceia care pleacă de la catedrala din centru, în fiecare zi, la ora 10:45. O cheamă Hanna, o recunoști după umbrela roșie, și rar ne-a fost dat să găsim pe cineva care să vorbească cu atâta pasiune despre istorie.
Am aflat că acest cartier, pe nume Kazimierz, s-a constituit în secolul XVI, după ce regele din acea vreme a dat un decret pentru a potoli revoltele. Pe scurt, polonezii și evreii nu se aveau tocmai bine, aceștia din urmă având taxe mai mici și afaceri mai profitabile. După niște intrigi ale polonezilor, regele a decis ca toți evreii să se mute în această parte a orașului (pe vremea aceea o localitate separată).
Evreii au început să se dezvolte însă destul de bine și aici. De când biserica a declarat că împrumuturile nu sunt un păcat, evreii s-au transformat în bancheri iscusiți. Așa au transformat Kazimierz în cartierul cel mai bogat din partea de sud a Poloniei.
Turul cartierului începe de la piatra comemorativă. Pentru evrei, bolovanii sunt cam ca troițele la creștini. Se obișnuiește ca pelerinii să aducă pietre în locul florilor sau a lumânărilor. E o tradiție care vine din călătoria de 40 de ani prin deșert.
Piatra aceasta este pentru a aminti că din cei 68.000 de evrei care trăiau aici, 65.000 au murit în timpul celui de al doilea război mondial.
Polonia e țara care a salvat cei mai mulți evrei în timpul celui de al doilea război mondial. Aflăm că aproximativ 21 de polonezi trebuiau să colaboreze pentru a salva un evreu. Riscurile erau mari: dacă erau descoperiți, toți cei din blocul respectiv erau executați pe loc.
Trecem și pe lângă casa turcoaz a Helenei Rubinstein, care a fost prima femeie care a reușit să câștige un milion de dolari fără ajutorul unui bărbat. Cosmeticele care-i poartă numele sunt un brand exclusivist și în ziua de azi, iar Hanna ne spune cu mândrie citatul ei preferat: “nu există femei urâte, doar femei leneșe”.
Istoria cartierului continuă pe la sinagoga din 1406, cea mai veche din oraș, unde pe vremuri intrau doar bărbații, pentru că femeile le-ar fi distras atenția de la rugăciune. Atunci când naziștii au invadat Polonia, această sinagogă a fost transformată în grajduri de cai. Era încă un mod de a umili poporul evreu.
Cu toate acestea, cartierul nu a fost distrus. Se spune că naziștii ar fi dorit să păstreze Kazimirezul ca o dovadă că odată au existat evrei, însă ei au reușit să îi extermine pe toți. Un fel de „trofeu de vânătoare”.
Unele clădiri au rămas în paragină, în timp ce altele au fost transformate în localuri cochete. Kazimirez s-a transformat în cea mai „hipster” zonă a Cracoviei.
Odată cu venirea naziștilor, evreii au fost obligați să se mute în ghetou. Ghetoul era mărginit pe o parte de râul Vistula, iar pe cealaltă de un deal destul de abrupt, așadar s-a creat o închisoare cu ziduri naturale. Mulți dintre cei care trăiau aici mureau de foame sau din cauza condițiilor inumane de trai.
Ultima oprire din tur este în Piața Eroilor Ghetoului. Este o piață mare, cu multe scaune din bronz. Lucrarea plastică a fost inspirată de o poză de la 1944. În acea piață, evreii se adunau când erau chemați să urce în tren. Trenul ce urma să îi ducă în ultima lor călătorie. Ei nu anticipau unde urmau să ajungă, însă se știa că se așteaptă mult în piață. Așadar mulți veneau cu scaunele la ei, scaune care apoi erau abandonate în piață, pentru că în tren le era interzis să care orice în afară de o valiză de 20 de kilograme.
Fabrica lui Oskar Schindler
Acest punct de pe traseu nu este în sine o hală de producție cum mulți se așteaptă, ci un muzeu construit pe fosta fabrică a lui Oskar Schindler. Turul este o de fapt povestea Cracoviei din 1938 până la finalul războiului. Se începe cu poze vesele cu bărbații, femeile si copiii care locuiau aici. După cum spunea și ghidul, un polonez pletos vizibil mișcat de ceea ce povestea: „Oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, care își trăiau viața fără să aibe nici cea mai mică idee de ceea ce va urma.”
Apoi începe războiul: Cracovia este unul dintre primele orașe căzute. Steagurile naziste apar, ascultarea radioului e pedepsită cu moartea, evreilor li se coase o stea pe mâneca hainei. Aproape 200 de profesori universitari și preoți sunt convocați la un „seminar” prin care urma să li se explice noile norme de predare. În sală, sunt executați cu toții. Restul profesorilor sunt trimiși în lagăr. O societate needucată este o societate ușor de controlat. Sunt expuse obiectele de tortură și poze cu crimele care au avut loc în Cracovia. Dincolo de ceea ce s-a întâmplat în lagăr, naziștii au făcut genocid de o brutalitate cruntă și în oraș. Mă uit la primele imagini din expoziție, însă apoi simt nevoia să îmi întorc privirea. Nu le pot vedea pe toate și sunt sigură că cele pe care le-am văzui îmi vor rămâne mult timp în minte.
În muzeu sunt multe scrisori. Scrisorile aduc de obicei vești bune, însă aici, povestea lor este macabră. Cei închiși le spuneau familiei că au dreptul să primească două scrisori pe lună, neștiind că e ultima scrisoare pe care o scriu. Era modul prin care naziștii plănuiau să își ascundeau faptele.
Povestea completează vizual ceea ce am învățat la turul cartierului evreiesc. Ajungem la etapa ghetoului. Ni se spune despre introducerea sistemul de cartele pentru procurarea hranei. Un german primea alimente de 2500 de calorii pe zi, un polonez echivalentul a 900 de calorii, iar un evreu 400, uneori chiar 300 de calorii. Iar asta doar dacă mai rămânea mâncare și pentru ei.
Vedem o reconstrucție a zidului de la ghetou, cu marginile în formă de morminte evreiești, prin care naziștii doreau să le comunice că aceasta e moartea lor. Macabre metaforele astea ale lor!
Cimitirele au fost distruse, iar din piatra rămasă era făcută strada care ducea la campul de concentrare. Deși nu erau crematoriul la campul din Cracovia, omenii mureau de foame sau din cauza muncii prea grele. Spre exemplu, 4 femei erau obligate să care un cărucior cu 2,5 tone de piatră.
Ghidul ne mai spune ceva care are să îmi rămână în minte multă vreme: “Gândiți-vă că toți acei oameni erau oameni ca și noi. Care nu au încălcat legea în niciun fel, nu au greșit cu nimic, ci doar s-au născut de altă naționalitate.”
Biroul lui Schindler găzduiește o lucrare plastică neconvențională: 1200 de vase emailate, câte una pentru fiecare evreu pe care el l-a salvat. În interiorul acestei construcții sunt numele celor salvați de el. 1200 de oameni, peste 6000 de urmași.
Povestea orașului continuă cu venirea sovieticilor. Ascultând ghidul, îmi amintesc de ceea ce am învățat cu alte ocazii despre propagandă. Mi se pare incredibil că atât Hitler, cât și Stalin, au fost nominalizați la premii pentru pace.
Mergem pe un culoar făcut din cauciuc. Este foarte instabil și vizitatorii se sprijină instinctiv de pereți pentru că simt că podeaua le fuge de sub picioare. Creatorii au construit o metaforă pentru momentul în care țara se afla: oamenii au scăpat de ocupația nazistă și erau acum conduși de sovietici. Totuși, polonezii se simțeau pe “nisipuri mișcătoare”: nu știau dacă noua putere însemna libertate, sau un nou regim autoritar. Din păcate, a doua variantă a fost cea care s-a adeverit.
Ultima sală amintește lecția cu care a început turul la Auschwitz: cei care uită trecutul, riscă să îl repete. Camera este de fapt o lumânare uriașă cu pereți făcuți din ceară pe care sunt scrise întâmplări în diverse limbi. Se povestesc gesturi mici. Unele bune, altele rele. Cum cineva a ajutat o familie să-și înscrie copiii la grădiniță, în timp ce altcineva arunca pietre în niște muncitori. Fără nume, fără date, doar fapte. Pentru a ne aminti că putem alege dacă suntem din cei buni sau din cei răi. Iar alegerea o demonstrăm (și) prin faptele noastre cele mai neînsemnate.
Auschwitz și Birkenau
Am ajuns la Auschwitz în Vinerea Mare. Era poate cea mai potrivită zi pentru a vizita lagărul. Erau primele ore ale dimineții, când ceața abia se ridica și frigul ne intra în oasele obosite după cele peste 10 ore petrecute pe drum.
În iunie 1940, primii prizonieri politici pololnezi au ajuns la Auschwitz. Aflăm că motivul principal pentru care au făcut lagărul aici e joncțiunea căilor ferate. Era ușor să aduci prizonieri acolo unde conduc șinele de tren.
La intrarea în lagăr, te întâmpină inscripția metalică: “Munca te eliberează”. Camerele de gazare erau ținute secret, așadar oamenii nu aveau idee de ce se întâmplă înăuntru. Mulți soseau aici chiar fericiți, crezând că vor scăpa de condițiile crunte din închisoare și vor avea măcar șansa de a munci sub cerul liber.
Auscwitz avea două roluri: lagăr de concentrare și zonă de exterminare în masă. Trecem prin culoarul cu poze a celor care erau aduși în lagărul de concentrare. Doar lor li se făceau poze, cei pe care trenurile îi deportau la crematorii nu contau. Erau câte trei date sub fiecare poză: data nașterii, data deportării și data morții… care era cam la 3 luni după deportare.
“Mâncători de pâine neproductivi”. Acesta era numele celor care nu aveau capacitatea fizică să muncească din greu.
În cele câteva ore petrecute aici am sorbit fiecare cuvânt al ghidului. Unele lucruri le știam, altele nu. Unele poate nici nu mi-aș fi dorit să le aflu, sau să le văd. Au fost însă 3 momente în care am simțit un fior rece care mi-a trecut pe șira spinării, și am fost nevoită să îmi întorc privirea:
– camera cu valizele evreilor veniți în lagăr. Li se spunea că Auscwitz e doar o stație intermediară, că se opresc acolo doar pentru a schimba trenul și a face un duș. Oamenii credeau și își scriau numele pe valiză, sau numărul trenului în care li s-a spus că va trebui să se îmbarce.
– camera cu părul a 40000 de oameni. Acesta era tuns, iar din el se făceau covoare. Da, covoare! La venirea sovieticilor, câțiva baloți nu au ajuns să fie trimiși la țesătorie, așadar acum sunt în spatele unor geamuri de sticlă, ca o dovadă incontestabilă că holocaustul a existat.
– camera de gazare. Ultima oprire este în camera de gazare. Este o hală unde intrau odată 700 de oameni. Ce se întâmpla acolo știm cu toții. Sau ar trebui să știm. Sunt niște becuri cu lumină caldă care abia lasă să se vadă pereții din beton. Ajung însă într-un loc unde de sus simt lumina soarelui. Ridic ochii. E o mică fereastră de vreo 20 x 20 cm. Îmi dau seama ce e și pentru o clipă mi se taie respirația. Camerele de gazare aveau o singură fereastră, sus, pe acoperiș. Era locul pe unde aruncau Zyklon B peste nefericiții dinăuntru. 
În Birkenau, condițiile erau mai dure. Acolo, se termină șinele de tren. La propriu. Acolo s-a terminat viața. 1,5 milioane de vieți mai exact.
Pe 14 aprilie se celebrează „Ziua Rememorării Holocaustului”. Un studiu recent arată că o treime din tinerii din America nu știu ce a însemnat acest genocid. Sunt convinsă că în România situația nu e cu mult mai bună. Am citit un articol scris de Diana Filimon pe pagina Forum Apulum. Mi se pare concluzia care se potrivește cel mai bine, iar dacă nu l-ați citit, voi reproduce o parte din el aici:
„Însă Holocaustul nu e doar despre evrei, iar Auschwitz nu e despre polonezi sau nemți, la fel cum Siberia nu este despre ruși. Toate sunt despre oameni, despre ce am fost și ce am putea fi din nou. […]
Nici noi, ca români, nu trebuie să ne uităm prea departe pentru o lecție despre unde pot duce ideologiile totalitare și lipsa de reacție a cetățenilor. Din România au fost deportați în lagărele din Transnistria circa 160.000 de evrei. În pogromul de la Iași au fost uciși în 3 zile peste 13.000 de evrei. Operațiunea se numea „Curățirea terenului”. În 22 – 24 octombrie 1941, militarii români au ucis între 25 000 – 34 000 de evrei din orașul Odessa, împușcați, spânzurați, explodați, sau arși de vii. Alți aproximativ 45 000 de evrei au fost trimiși de la Odessa în lagăre de concentrare și uciși în câteva luni. Masacrul de la Odessa este, în multe cercuri, un subiect încă tabu.
Evităm subiectele incomode, evităm locurile care spun povești ce nu corespund imaginii pe care o avem despre noi înșine ca indivizi sau ca națiune. Preferăm uneori să pretindem că nu au existat, crezând că astfel se vor șterge din istorie. Nu vorbim despre cele rele, să nu cobim, nu pronunțăm numele „celui rău”, de teamă să nu apară. Doar că asta funcționează numai în povești, în realitate se aplică o regulă simplă: istoria uitată este condamnată să se repete.”
Multumesc pentru articol, Iulia. Am citit cu un fior pe sira spinarii gandindu-ma la ce ai citat mai sus..oameni ca si noi, care isi duceau viata fara sa deranjeze pe nimeni. Intrarea in Muzeul lui Schindler m-a dus cu gandul la Muzeul Holocaustului pe care le-am vizitat impreuna in Washington.
Și mie mi-a amintit mult de experiența de la Washington. Doar că acolo părea o poveste, iar aici simțeam mult mai apăsător realitatea.