De aici începe povestea mea: din fața porții 11, plecări externe, cu miros de parfumuri scumpe din Duty Free și forfotă de oameni târâindu-și bagajul prin terminal. Povestea va dura 2 săptămâni, va fi scrisă în junglă, pe malul oceanului și de lângă temple budiste. 14 zile cu rucsacul în spate prin “Perla Oceanului Indian”.

Au trecut mult timp de când nu am mai mers neînsoțită cu avionul. Dar și acum, voi fi singură doar până în Dubai pentru că acolo, la ora 21:25 minute, mi-am dat întâlnire cu fata cu părul roșu. Când te avânți într-o așa expediție trebuie să îți alegi un companion de drum care va rezista la ce va urma: bune și rele. Cu fata mea cu părul roșu avem aproape 18 ani de aventuri împreună, unele povestite pe blog, altele ferecate între amintirile mai cu perdea.

Continui să mă mir cum atunci când călătoresc, unele tipe arată de parcă ar fi coborât de pe podiumul de modă, pe când eu parcă am venit de la priciul de pe vârful Omu. Poate e unul dintre super atuurile care se vor prețui în CV-uri pe viitor.

5 ore de la Bucuresti la Dubai. Ajung seara. Mă impresioneaza imaginea aeriana a Dubaiului și stau lipită cu funtea de gemulețul avionului de parcă e prima oară când zbor. E plin de luminițe mișcătoare și îmi amintește de imaginea Las Vegasului. La urma urmei, istoria lor e aceeași: un magnet pentru turiști construit în mijlocul deșertului.

Trec de procedurile de transfer la zboruri, iar în terminalul 2 al aeroportului, fata mea cu părul roșu stă zâmbitoare cu o pancartă “All the blondes in the world UNITED”.  Îmi face rapid turul terminalului în care și-a petrecut ultimele 10 ore și ne autoblamăm amândouă că judecăm atât de tare pe arabii care mișună prin aeroport în cerceafurile lor până la pământ. Stereotipurile nu aduc mai nimic bun!

Ne îmbarcăm în zborul spre Colombo. Eu am loc pe rândul 30, Ioana pe rândul 18. Mutăm vreo 6 oameni în total pentru a ajunge una lângă alta. Doar așa, la miezul nopții, undeva deasupra oceanului, am putut deschide o supraevaluată sticlă de prosecco și să ciocnim un pahar de ziua Ioanei.

Pe la 5 dimineața aterizăm în Colombo. Ne întâmpină o statuie a lui Buddha înconjurată de flori. Din fericire, ne-am luat viza de acasă, așadar scăpăm de lunga coadă de la “visa in arrival”. Viza o poți lua ușor, online, în schimbul a 30 de Euro. La imigrări, ne mai pun câteva întrebări de securitate și primim ștampila fericită pe pașaporte.

Ne schimbăm banii în rupee srilankeze. Am citit pe forumuri că ar fi bine să ai dolari, însă realitatea e că de la euro la franci elvețieni, se schimbă orice. Ne luăm și o cartelă cu număr de telefon local, pentru a putea fi contactate în caz de urgență. Ieșim la stradă. Se crapă de ziuă dar e totuși foarte cald. Pufoaica în care ieri dârdâiam printre fulgii din București e îndesată bine în bagaj.

Scăpăm cu greu de toți taximetriștii care ne asaltează. Într-un târziu, ne lăsăm pe mâna unuia care ne spune că știe unde ne e hotelul. Cu greu negociem un preț de 800 rupee (aproximativ 22 lei), cam jumătate din cât ceruse el inițial. Drumul de la aeroport în Negobo ne crește tensiunea. Claxoane, contrasensuri, depășiri. Un haos total din care totuși scăpăm cu bine. La hotel checkin-ul se face doar la 14, așadar o luăm la pas prin localitate.

E ora la care copiii merg la școală. În uniforme albe, curate, care contrastează puternic pielii lor închise la culoare. Se uită la noi curioși. Ne fac cu mâna. Unii chiar exlamă fascinați “You’re white”. Îmi amintesc de ce scria Eliade în Maitreyi.

Traficul încă ne sperie și ne e frică să trecem chiar și o șosea cu o bandă. Găsim un loc pentru mic dejun. Terasa e frumoasă, răcoroasă. Ioana comandă un meniu tradițional srilankez. Imediat, masa ni se umple de mâncare: lipii, noodles, sosuri peste sosuri și niște chestii care semănau cu chiftele și gogoși. Vestea bună e că meniul era vegetarian, vestea proastă că totul era picant și/sau cu aromă prea puternică de curry. Mă bucur că mi-a mai rămas un sandwich de pe drum și mă mulțumesc doar cu un ceai de scorțișoară. Nota de plată e neașteptat de mare. Aici, dacă nu negociezi înainte prețul, riști să plătești dublu chiar triplu pe un produs.

Mergem mai departe spre piața de pește. Trecem peste Dutch Canal care e frumos dar puturos. O pregătire olfactivă modestă pentru ce ne așteaptă: o lungă plajă cu folii negre pe care peștele stătea la uscat. Un fel de pavaj de peste 1 kilometri urât mirositor și pe care muștele se plimbau în voie. Mai departe, în piață, imaginea e mai grotească: peștele era adus direct din ocean în năvod sau în niște coșuri împletite din bambus. Fiecare vânzător avea câte o macetă și produsul era feliat acolo, pe loc. Rechini, calamari, țipar, creveți, ton… găseai absolut orice! Unii încă mișcau. Mergem și lângă ocean unde se pescuiește și observăm procesul în care e implicată întreaga comunitate. Plajele acelea feerice din vederi nu seamănă câtuși de puțin cu mizeria de aici!

Plecăm mai departe spre zona turistică a localității. Pe drum, cumpărăm un cocos care este tăiat pe loc și în care sunt puse 2 paie. Costă 80 rupee (cam 2 lei), bani pe care îi dai pe manoperă, pentru că fructul îl găsești peste tot. Plaja aceasta este mai aproape de modelul european: mult mai curată și cu oameni albi. Ne blamăm iarăși rasismul involuntar. Facem o baie în oceanul neașteptat de cald și mai stăm puțin la plajă. Când soarele devine insuportabil, plecăm să spre un restaurant. Comandăm preparate cu fructe de mare și, deși sunt bine făcute, toate au chilli. Nici de pe drum nu îmi pot lua nimic pentru că aprovizionarea la tarabele stradale nu îmi inspiră deloc încredere: o doamnă coboară dintr-un tuk tuk, ia cu degetele negre câteva produse de patiserie din geantă și le așează pe tejgheaua. Aici produsele mai stau câteva ore, neacoperite, în soare. Mă îngrijorez că nu voi găsi nimic de mâncare până când Ioana descoperă niște biscuiți integrali care au cele două calități valoroase: sunt ambalați și nu au chilli. Aveau să devină pentru următaoarele 2 săptămâni alimente de bază!

Luăm un tuk tuk spre casă. Un tuk tuk e un fel de motocicletă cu 3 locuri și acoperiș. Stabilim prețul și destinația dinainte și ne urcăm. Nu dăm numele hotelului ci doar zona. Fiind un resort de lux, șoferul ne-ar fi cerut mult mai mult. Doar că șoferul avea un groaznic simț al orientării, iar drumul nostru de 4 km se transofrmă într-o cursă mult mai lungă pe șosele, prin piețe și bazare, de ne făceau reale emoții dacă vom ajunge vreodată. Faptul că aveam GPS ul pornit ne liniștește: să descărcăm harta pe Maps.me a fost cea mai bună idee înainte să plecăm de acasă.

Hotelul arată minunat, iar serviciile sunt pe măsură. Suntem conduse în cameră și ni se face un tur al complexului chiar de către recepționeră. Ne costă 100 de dolari, cam cel mai mare preț pe care urma să îl plătim pe o cazare în Sri Lanka, dar ne-am propus să încercăm tot ceea ce are țara de oferit, așadar hotelul de lux era o opțiune bună pentru prima noapte, cu atât mai mult cu cât e ziua Ioanei.

Admirăm apusul de pe ponton și încheiem seara cu o șampanie în căsuța din copac din cadrul complexului. Pe terasă se cântă muzică live cu coveruri de la Frank Sinatra. Sunt și câțiva licurici. Rememorăm ziua și nu ne vine să credem că am trăit atâtea în ultimele 24 de ore! Adormim înainte se 22:00 în patul exagerat de spațios după o zi exagerat de plină.