Ski am mai făcut, alpinism de asemenea, dar să le combini pe astea două e ca și cum ai pune o pastilă de Mentos într-o sticlă de Pepsi: intens și periculos. Desigur, partea cu periculos era mai mult în mintea mea, pentru că am avut parte de un ghid așa cum m-aș aștepta ca toți ghizii să fie. Mi-a vândut pontul Dani, iar după experineța Mont Blancului iau referințe solide când e vorba de ghidaj pe munte. Ei, referințele despre Adi erau foarte bune, iar realitatea le-a confirmat, ba chiar le-a depășit.

Toate aceste 3 zile au fost un fel de bootcamp în care am trecut prin toate stările. Am avut acea euforie de a avea toți Făgărașii la picioare, de a urmări caprele negre sărind pe țancuri și a simți că viața nu poate fi mai bună de atât. Au fost și clipele când fobia mea de coborâri post-accident se activa, iar acolo unde toți se bucurau de zăpadă pufoasă, eu mergeam ca cizma în plug rugându-mă ca acea coborâre să se termine cât mai repede. A fost desigur și momentul extrem de panică în care aveam impresia că e imposibil să urc panta neașteptat de abruptă, că voi ajunge un bulgăre de zăpadă undeva jos, în Valea Doamnei, toți cei din jur îmi dădeau sfaturi, iar eu mă grăbeam să-mi trag ochelarii pe față să nu se vadă că ochii îmi erau împăienjeniți de lacrimi. Atunci nu aveam nevoie de sfaturi, ci de acel “Hai lasă morcoveala, că știi că poți!” care a venit într-un final de sus, tot de la Adi. Am avut soare, am avut și ceață; a fost și frig a fost și cald, am avut momente faine, am avut și clipe în care mă întrebam “Ce caut aici?!”. Dar, între două ștergeri de muci cu mănușa, știam că nu voi regreta nicio clipă că am ales să vin. Știu că am prieteni cool care abia așteaptă să ajungă în astfel de situații, dar eu sunt om mai potolit și mai fricos. Zău că tare mă mulțumesc cu Șureanu nostru și cu alți munți mai domoli, unde poți să-ți ții adrenalina sub control.

 

E puțin probabil că voi ajunge expertă în acest ski alpinism, dar am învățat câteva lecții care mă vor ajuta și în alte domenii:

– iarna la munte nu e de jocă. Dacă mergi, asigură-te că ai la tine kitul de salvare (și că știi să îl folosești). Practic, oriunde este zăpadă și o pantă, e și riscul de avalanșă.

– în afara de aclimatizarea clasică, escaladarea înseamnă și o aclimatizare psihică (adică, printre altele, să nu te panichezi când vezi hăul sub tine)

– la fel cum iarna nu-i ca vara, nici schiul alpin nu e la fel cu cel offpiste. Poți să fii balerin pe pârtie, dar când ajungi pe-acolo pe unde doar caprele negre mai umblă lucrurile stau altfel.

– inclusiv pe munte (sau mai ales pe munte), organizarea, planificarea și leadershipul pot face diferența într-o situație “ușor inconfortabilă” și una fatală.

– filmele acelea făcute de Red Bull cu câte un kamikaze care se lansează aventuros din creasta muntelui sunt… filme. Adică le fac acei oameni bionici, aleși de forțe supranaturale și cu un blocaj acut al instinctului primar de autoconservare. Muritorii de rând, chiar și cei care se încumetă să ajungă pe acele creste, coboară mult mult mai precaut.

Dacă vrei să te apuci de ski alpinism  îți recomand cu drag pe cei de la Adventure Guide Romania. Asta, desigur, doar dacă ai echipamentul necesar, cunoștințe solide de schi și condiție fizică bună. După aceste zile, eu mă îndoiesc serios că aș avea toate cele 3 prerecuzite, că prea mă dor toate! Dar după cum ne învăța Ștefan la lecțiile de placă: “repetiția e mama învățării”. Așadar cu cine ne vedem la munte weekendul viitor?