Alba Iulia City Race 2017

IMG_2180

SÂMBĂTĂ, 23 septembrie 2017

Ora 04:15

Mă trezesc pentru câteva momente. Aud cum ploaia cade cu stropi mari și repezi. Am visat că părinții mi-au cumpărat un vițel alb cu negru cu care mă jucam. Halal vis înainte de concurs! Adorm la loc.

Ora 07:30

Trebuie să aprind lumina pentru a-mi găsi lucrurile prin casă. Asta deși soarele a răsărit de ceva vreme. Totul e întunecat de nori grei. E o vreme din aceea în care nu ai ieși din casă nici ca să-ți cumperi un pachet de chibrite cu care să-ți aprinzi focul în sobă. A plouat toată noaptea, iar acum încă picură ușor.

Ora 08:15

Iau micul dejun pe balcon. Mă uit la dealul Mamut. Mi de pare îndepărtat, mare și rece. Îmi imaginez cât noroi este acolo. De fiecare dată când iau masa pe balcon mă uit cu drag spre Mamut. Astăzi nu prea.

În mai, când m-am înscris la semimaraton, părea o idee bună. Pe măsură ce data de 23 septembrie se apropia, începeam să regret. Acum eram chiar îngrijorată de ce voi face la cursă.

Ora 09:30

Ajungem în Piața Cetății. Este multă lume. Nu așa de multă ca la edițiile trecute dar totuși e acea forfotă de sportivi care-i dă cetății un aer de oraș unde cultura sportului este bine înțeleasă. Măcar o zi pe an…

Mă întâlnesc cu bicherii, cu cercetașii, cu prieteni din Alba. Toată lumea zâmbește. Sportul îți dă o energie până la pragul nebuniei: cum sunt toți așa pozitivi deși știu că-i așteaptă ce îi așteaptă?! Ne facem ultimele întinderi și jocuri de glezne.

alba city race (6)

Ora 10:00

Booooom! S-a dat startul cu tunul. Eu stau mai la urmă. E bine să stai la urmă atunci când nu ai speranțe la podium (sau măcar la prima jumătate). Te ajută mult la psihic: decât să fii demoralizat că te întrec mulți, mai bine câștigi încredere când vezi cum depășești tu alți alergători. Da, știu, n-ar trebui să-ți pese de competiție în astfel de momente, dar nu-i poți ordona așa ușor creierului ce să-l bucure și ce să-l întristeze.

Cosmin aleargă primii kilometri în ritm cu mine. Mă ajută mult să încep cu un pas lent, constant. Pe la kilometrul 2 aud glasurile de încurajare ale Ioanei și ale Mihaelei. Ha, m-au surprins la faza asta! Dacă ar ști ele cât de mult ajută câteva cuvinte pozitive de la oameni dragi!

alba city race (4)

Ora 10:44

Sunt pe la kilometrul 6. Endorfinele își fac de cap. E așa-numita stare „runner’s high”. Drogată cu fericire! Îmi vine să sprintez dar nu o fac, pentru că știu că aș fi terminată după câțiva kilometri. Îmi dau seama cât de dor mi-a fost să alerg cu adevărat. Nu o făcusem de mai bine de 2 ani. E ciudat masochismul acesta uman, care te face să te simți atât de bine, deși corpul tău începe să se simtă tot mai rău. Suntem acum pe „Transalpina de Mamut” și pantofii ni s-au scuturat de primul strat de noroi.

alba city race (1)

Ora 11:05

Kilometrul 9. Încep să ascult versurile din căști. „God loves you”, „You are in His care”…  Oare aud  bine?! Podcastul pe care l-am descăracat are aproape toate melodiile cu mesaj religios. (Citesc mai târziu că se numea „Worship summer mix”). Mă amuză maxim situația și râd de una singură prin pădure.

alba city race (2) 3

Ora 11:45

Am ajuns pe vârful Mamut. Îmi iau câteva momente să mă bucur de peisaj. Alergi degeaba dacă uiți să te bucuri de peisaj! Se vede Valea Ampoiței și calcarele care țin ceața pe ele, ca pe niște căciuli pufoase. Trebuie să fi fost și puțin soare acolo sus, pentru că m-am văzut acasă bronzată.

Ora 11:50

Începem coborârea. Drumul larg despre care scriam odată s-a transformat acum într-un single trail. Adică era o singură fâșie îngustă, bătucită, pe unde au trecut toți alergătorii și au luat cu ei noroiul umed. Chiar și așa, e multă mocirlă pe traseu. Fleoșc, fleoșc, se aude la fiecare pas. Niciodată n-am fost bună la coborâri însă acum, surprinzător, am un ritm foarte bun. Mi-e greu să depășesc alți alergători pentru că oriunde ai călca în afara potecii bătute riști să aluneci.

Pe marginea drumului, un alergător s-a oprit. Îmi dau seama rapid că are crampe. Mă întorc și îi las un gel. Era ultimul, dar mă simt foarte bine și cel mai probabil nu voi avea nevoie de el în ultimii 7 km rămași.

Ora 12:05

De pe macadam înapoi pe șosea. Acești ultimi 3 kilometri sunt cei mai grei. O știam de la ediția trecută și mi se confirmă și acum. Simt că mă amenință niște crampe și sper doar să nu mă opresc aici, pe porțiunea de urmă. Aș vrea să merg mai repede, dar picioarele nu sunt de aceeași părere.

Cristi mă așteaptă înainte de Poarta a III-a. Astăzi a fost președinte la împărțit cuvinte bune: de la complimente la start, la încurajări pe traseu și mai ales aici, pe ultima sută. În plus ne-a mai făcut și niște poze faine, o parte folosite la acest articol.

Ora 12:35

Văd finish-ul. Aud galeriile. Pe o parte sunt bicherii, pe alta cercetașii. Poate nu avem cei mai bravi sportivi, dar cu siguranță avem cea mai gălăgioasă galerie! Doamne, ce dor mi-a fost de trăirea aceasta!

Ora 12:40

Nu știu câtă apă pierde un sportiv la un astfel de concurs, dar eu mă simt groaznic de însetată! Stau minute bune în zona de realimentare. Un tip vine spre mine. Începe să îmi mulțumească de parcă l-aș fi salvat de la înec. La început nu mă prind cine e, dar apoi îmi dau seama că e alergătorul cu crampe de pe traseu. Am zis mereu că sportivii sunt niște oameni aparte: oameni care nu au uitat să spună „Mulțumesc”. 

2 h 35 min 08 sec

Locul 16 la categorie, locul 26 la open, locul 151 la general. Aproape 10 minute mai bine decât timpul din 2015. Nu am alergat pentru timp, dar m-a bucurat rezultatul. De fapt, m-a bucurat întreaga zi. Și mi-a făcut poftă nebună de alergat. Dar asta se va întâmpla, desigur, când picioarele mele vor reîncepe să se miște normal.

Mulțumim, Alba Iulia City Race! Sperăm să ne vedem și anul viitor!

alba city race (3)

Pinterest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

four × two =