Poveste spre Mont Blanc

GOPR3009

Se spune ca momentul in care incetam sa mai luam provocari este momentul in care incetam sa fim. Poate asa e. Nu imi amintesc momentul in care mi-am propus sa ajung pe Mont Blanc. Au trecut ani multi de atunci. Imi amintesc insa foarte bine acea discutie de la Gavroche cu Unchiu’ Toma, din primavara. Iar seara aceea s-a terminat cu “No bun, mergem!”.  Aveam sa aflam mult mai tarziu ca deciziile impulsive cand vrei sa urci un patru-miar nu sunt cele mai inspirate. 

A urmat inscrierea, pregatirea echipamentului si mai ales pregatesti fizica. Nu e usor sa te te inhami la o astfel de expeditie. Investesti timp, investesti bani si investesti multe ganduri. Nu stii cum reactioneaza corpul tau la altitudine sau cum te vei intelege cu ceilalti din grupul tau. Iti faci tot felul de scenarii. Eu nu am dormit aproape deloc 2 nopti inainte de plecare. Mai mult, ma chinuiam groaznic ca atunci cand povesteam cu cineva sa gasesc alte subiecte de conversatie decat cel care imi virusa fiecare neuron: ce va fi acolo?!
 
Am in minte ce mi-a spus Ioana odata. Nu stiu daca intr-adevar ea mi-a spus, dar flashback-urile ruleaza cu vocea ei pe fundal. “Gandeste-te la doamnele acelea din Tibet care urca cu fuste pe ele pe optmiari. Om reusi si noi!”. Da, imaginea unor asiatice batrane e ultimul gand pe care il visez inainte sa fiu trezita brusc sa luam masina spre Deva.
 IMG_1471

PLECAREA

 
Ne-am intalnit in gara din Deva, pe 15 august, la 5 dimineata. Iulia din Alba Iulia, Tavi din Craiova, Daniel din Dragasani, Anina din Bucuresti si S. (ghidul nostru), impreuna cu fiica lui, o pisi blonda care nu avea nicio treaba cu excursia insa pe care tatal ei a insistat sa o plimbe pana in Franta. Urma un drum lung, de aproape 2000 km, pana in Chamonix. Poate vi se pare mult (si noua ni s-a parut mult, mai ales dupa ce s-a stricat clima), dar pe de alta parte e un timp bun pentru a ne cunoaste unul pe altul. E foarte important sa te imprietenesti cu cei cu care vei fi legat in coarda!
 
Dintr-o benzinarie din Slovenia l-am luat si pe Unchiu Toma, albaiuliean de-al nostru.
Ajungem in camp dupa ora 24:00 si punem corturile pe jumatate adormiti. Unii au somn, unii nu, dar intr-un fel sau altul adormim cu totii si ne bucuram ca am investit intr-un cort care a facut fata la ploaia din acea noapte.
 MONT BLANC CHAMONIX (54)

CHAMONIX

Ziua de joi este dedicata odihnei. Unchiu Toma se trezeste primul si descopera locuri frumoase pentru servit micul dejun. Noi suntem mai lenesi si ne multumim cu ce avem in straita. Si la ce vedere avem, nici nu ne dorim mai mult!
MONT BLANC (7)
MONT BLANC CHAMONIX (49)
Prioritatea zilei este impartirea echipamentului. Unii au tot ce au nevoie, altii nu au nici macar bocancii potriviti. Ghizii nostri se asigura ca avem toti casca, ham, coltari, carabiniere si piolet.
 
Dupa aceste chestiune administrative, luam autobuzul prin Chamonix. Micul orasel dr munte este dichisit, insa mai putin luxos decat ne asteptam. Ceea ce ne place!
MONT BLANC CHAMONIX (16)
MONT BLANC CHAMONIX (26)
 
Doar eu si Anina alegem sa mergem la muzee. Aflam despre istoria alpinismului, despre diferitele tipuri de gheata (alba, albastra, neagra etc) si despre cele mai cunoscute rute de pe ghetar. Ne facem o idee mult mai buna despre ceea ce ne asteapta in zilele urmatoare. Ma uimeste inca o data cat de interactiva este o tura in muzeele lor. Mergem mai departe la expozitia de cristale, afland ca exists meseria, sau mai bine spus pasiunea de “cristalograf“. Adica un fel de speolog care cauta cristale. Suntem mandre sa vedem si cateva exponate din Romania.
 MONT BLANC CHAMONIX (37)
MONT BLANC CHAMONIX (39)
Era si Ueli Steck in galeria marilor alpinisti de la muzeu. Ne-am intristat putin amintindu-ne de accidentul lui.
MONT BLANC CHAMONIX (40)
MONT BLANC CHAMONIX (43)
Vizitam si o biserica din zona, sa avem o discutie privata si cu Doamne-Doamne in ajun de aventura. Biserica e rece, din piatra gri. Sub un Iisus rastignit stau scrise cuvintele: “Tout est consomme”. Ma duce cu gandul la o interpretare linistitoare oarecum: “ce trebuie sa se intample se va intampla oricum”.
MONT BLANC CHAMONIX (28)
 
Ne mai intalnim odata seara, la corturi. Este o intrebare pe care toti ne-o punem dar nimeni nu indrazneste sa o rosteasca tare: “Ce se intampla daca unul nu mai poate?”. Conul ne raspunde brutal de direct: “Il ia elicopterul. Nu putem cobori tot grupul pentru el. Sper ca aveti toti asigurare!”
Ne-am dus la culcare devreme. Maine incepe adevarata aventura!

NOAPTEA DINAINTE

 
Ma trezesc inainte de rasaritul soarelui. Am dormit bine, aproape suficient. Trebuie sa ai somn foarte profund sa nu fi trezit de elicoptere. Sau sa te obisnuiesti cu ele, cum te obisnuiesti cu tantarii in Delta. Elicopterele nu sunt neaparat un semn bun. Mai ales noaptea. Zborurile de agrement se fac pe zi, noaptea sunt cele care recupereaza alpinisti din zona. Am in minte cuvintele lui Conu dinainte de culcare.

SPRE TETE ROUSSE

 
Astazi nu ne grabim cu plecarea. De fapt invatam repede ca e mai bine sa iei lucrurile incet. Uscam corturile, punem strictul necesar in rucsaci, iar restul bagajelor il lasam in masina. Cortul il impartim in doua: eu iau betele, Unchiu Toma ia prelatele. Trisez putin si ii dau si cuiele. Sunt sigura ca s-a prins, dar e om bun si nu se supara pe mine. Oricum, e cap de pluton intreaga zi.
 
Pana la telecabina avem un drum de 10 minute.
 
Urcam pana la aproape 1700 m cu cabina si de acolo o luam pe jos. Suntem putin contrariati, pentru ca ar fi trebuit sa luam trenuletul de aici. Pornim resemnati prin padure, iar apoi iesim in golul alpin, unde peisaje sunt ca cele din reclamele la Milka. Intalnim si vacute.
 
Nu e usor, dar e incredibil de frumos. Grupul merge intr-un ritm bun, facem pauze de 5, 10, 15 sau 30 de minute. E drept, doar una a fost de jumatate de ora, la refugiul Nid D’Aigle (2412 m).
 MONT BLANC CHAMONIX (67)
Pe masura ce urcam, peisajul se transforma intr-unul selenar. Dispar copacii si apar lespezile de piatra. Urcusul e abrupt. Seamana cu o vale din Bucegi, unde mergi doar in sus. Simtim din plin greutatea rucsacilor. Apar caprele negre. Sunt obisnuite cu turistii, asa ca stau la poze, aproape ca le poti mangaia. Un exemplar cu coarne impunatoare ne sta model pe un tanc. Eu insa ma indragostesc de doi iezi care zburda pe stanci.
 MONT BLANC CHAMONIX (70)
Ultima parte a traseului ne pregateste pentru ce va fi maine. E abrupt, alunecos, iar in jos vedem un hau de cativa zeci de metri. Doar un pas gresit si am pus punct povestii. Incepem sa simtim si curentii reci de pe ghetar. Cand ma antrenam pentru aceasta urcare, detestam cel mai mult genoflexiunile cu haltera in spate. Ah, ce-i mai multumeam acum in gandul meu lui Luci pentru acele antrenamente!
 MONT BLANC CHAMONIX (79)
Ajungem la refugiul Rete Rousse. Unchiu Toma o ia inainte si ne gaseste un loc perfect pentru cort. Ancorarea se face in pietre, asadar plecam sa cautam mai multa cordelina. Zona refugiului are multe lucruri abandonate care pot fi utile. Gasim cordelina suficienta pentru a asigura cortul cat de bine ne pricepem.
 FullSizeRender (4)MONT BLANC (4)
Mergem apoi sa servim o supa de linte la refugiu. Francezii astia sunt fantastici: au branzeturi nobile si la 3200 de metri! Asadar supa vine cu doua bucati de branza in crusta de mucegai. Un deliciu! Ghidul ne verifica si oxigenul. 82. E bine. In refugiu nu ai voie sa intri cu bocanci. Ne bucuram maxim cand trebuie sa renuntam la ei si primim niste crocsi comozi si usori.
 FullSizeRenderIMG_1612 Aceasta parte a jurnalului o scriu chiar de aici, de la Tete Rousse. E o panorama care nu poate fi descrisa in cuvinte. Nu poate fi descrisa nici macar in fotografii. Trebuie vazuta, inspirata si pastrata in suflet. Imediat va fi apusul. Se anunta spectacular. Dar nu cred ca voi mai ramane. Peste cateva ore ne trezim sa plecam spre varf.
 FullSizeRender (1)
Mai jos poza in care Licurici si Unchiu Toma incercau sa ma convinga sa ies din cort sa vad apusul, iar eu imi doream numai sa dorm.
MONT BLANC (12)

PANA LA 4020

Acum cateva saptamani vedeam rasaritul in Vama pe ritmul Boleroului lui Ravel. In aceasta dimineata l-am vazut la refugiul Gouter, cu vajaitul nervos al vantului in urechi si sunetul pioletului pe piatra. Tocmai am terminat de urcat o muchie abrupta, o portiune care nu a fost nici hiking, nici catarare, a fost un chin de aproape 600 m diferenta de nivel. Poate a fost mai bine ca am urcat pe intuneric: nu am vazut haul de sub noi si nici cat de mult mai aveam pana la refugiu. Taceam si urcam. Cand e grup mare, se pierde mult timp asteptand pe fiecarea sa treaca de unele pasaje dificile. Chiar daca avem casti, nu riscam sa urcam prea aproape unul de celalalt, mai ales ca nu suntem legati in coarda. Nu ne deranjeaza aceste mici asteptari: ne uitam la cerul plin de stele. Niciodata n-am fost atat de aproape de Calea Lacteei! Vedem si cateva stele cazatoare si de fiecare data imi pun aceeasi dorinta: sa ajungem sanatosi inapoi.
 GOPR3005
Prizele sunt mari, din acelea care te bucura cand le gasesti pe un traseu de catarare si stii ca le poti apuca hotarat cu ambele maine. Totusi, fiind intuneric, mi-e greu sa nimeresc toate prizele la picioare. Mai pun si genunchiul, spre disperarea lui Tavi care ma critica de fiecare data cand fac asta. Mi-as fi dorit sa am picioarele mai lungi, sa pot face si eu pasi mai voinici. Ma gandesc daca Anina are picioarele mai scurte sau mai lungi decat mine.
 
Poposim putin la refugiu Gouter. Majoritatea au plecat nemancati si nehidratati si avem cativa in grup care cedeaza. Altitudinea contribuie si ea la starea de rau. Ii alimentam cu geluri si cu alte bombe calorice. La altitudine e bine sa bei cat mai multa apa sau sa completezi cu produse cu mult H2O, pentru a compensa o parte din lipsa de oxigen.
 
Aici ne punem coltarii si ne legam in coarda. Ne miscam incet, pe de o parte din cauza oboselii, pe de alta parte din cauza vantului. E naprasnic vantul in creasta: simti cum te ia de pe picioare cu totul. E singurul moment din viata cand mi-as fi dorit sa am cu vreo 10 kg in plus.
GOPR3010
GOPR3009
Pauzele sunt tot mai dese, ceea ce nu e un avantaj pentru mine. Prefer pasii mici si constanti. Il aud un coleg de coarda in spatele meu cum striga ca vrea sa ne oprim si vrea sa se intoarca. Desigur, e cu neputinta sa dezlegi un om din coarda si sa-l lasi sa se intoarca singur. Nu acum, nu aici. Il ignoram si ne continuam urcarea. Celalalt grup a urcat cu S. cap de coarda. Ii ajungem din urma. Aflam ca vor sa se intoarca. Vantul e tot mai aspru, iar oboseala tot mai mare. Ne asumam ca vremea nu ne permite sa atingem Mont Blancul, insa suntem cativa care ne dorim sa mai urcam putin pentru a cuceri macar Dome du Gouter. Nu gasim insa suficienti doritori sa umplem coarda asa ca trebuie sa ne intoarcem. Am atins 4020 m.
Pe coborare alegem sa ramanem legati in coarda. Din anumite motive pe care nu le voi reproduce ci vor ramane sub numele de cod “laveta albastra”, a trebuit sa asteptam in coarda. Am impresia ca am stat aproape o ora. Poate nu a fost chiar atat, insa vantul rece te face sa simti timpul augumentat.
 
Cand continuam coborarea cealalta echipa e deja mult in fata. Mai mult decat oboseala fizica, ma epuizeaza psihic sa stau si sa astept in coarda!
 
Se aude un zgomot, Barba Rossa striga “Piatraaa!” si vedem un ditai bolovanul trecand cu viteza exact pe langa unul dintre noi. Cativa centimetri si l-am fi pierdut. Inteleg acum de ce sunt cele mai multe victime pe Mont Blanc din cauza pietrelor cazute. Pfuu… vreau sa mergem cat mai repede sa trecem de aceasta portiune. Pe Grand Couloir, locul cel mai expus de pe traseu, alerg asa cum nu am facut-o nici la proba de viteza de la BAC, desi acum sunt obosita si am un ditai rucsac in spate.
 
Cand ajungem la corturi aflam ca s-a hotarat sa plecam inapoi in Chamonix.Se anunta furtuna. Nu-mi place deloc ideea. De la 3 dimineata mergem in continuu, iar acum trebuie sa strangem corturile si sa alergam la vale spre cabina. La naiba cu graba asta!
 
Nu ma mai entuziazmiaza nici peisajul, nici caprele negre, nici macar iedutul cu coarnele abia mijite care sta sa pun mana pe el. Alergam la vale si simt ca talpile imi ard de la atata mers in bocancii tehnici.
 MONT BLANC (14)
Ajungem in final la statia de unde luam trenuletul spre statia telecabinei. Nu stiu daca ma bucura mai mult faptul ca ma plimb in sfarsit cu acest trenulet, sau faptul ca putem in sfarsit sta jos. Prindem ultima telecabina. Sunt nori grei si josi, asadar se anunta ploaie crunta. Nu ne pasa. Ne oprima cu Anina si cu Sorin in primul bar pe care il gasim. Ne zvarlim rucsacii si din semne comandam un rand de bere. Vine si acea ploaie anuntata. E de-a dreptul vijelie. Ne mutam inauntru si mai luam un rand.
 
IMG_1636
Cand ploaia se opreste, ne intoarcem si noi in camping si montam cortul. Nu suntem in stare sa mai mergem la niciun restaurant, asadar facem o masa campeneasca in fata cortului, cu conserve de peste, migdale, ciocolate si ce mai aveam prin bagaj de pe drum. Unchiu Toma nici macar nu mai iese din cort sa manance cu noi si isi ia cina singur. Intra in discutie doar atunci cand e cazul.
 
A plouat mult toata noaptea. Mi-am amintit ca mi-am lasat niste lucruri pe afara dar nici nu-mi pasa daca le uda. Dorm neintoarsa!

CONCLUZII

Anina are un fiu de 23 de ani. Cand ne intorceam de la bar am intrebat-o: “Cum e o nastere in comparatie cu tura aceasta?”. Se intoarce la mine razand: “O nastere?! E joc de copii fata de ce am facut noi astazi!”
 
A fost una dintre cele mai intense experiente fizice si psihice. Am vazut niste peisaje cum nu credeam ca exista. Si am invatat cateva lectii:
 
– Cand esti legat in coarda, nu e despre tine, este despre intreg grupul. Iar daca unul nu mai poate sau nu mai vrea, toata lumea trebuie sa se intoarca
– Cand vrei sa urci Mont Blancul nu faci economie: nici la bani, nici la timp. Si in niciun caz la pregatire fizica.
– Asa cum iti cauti un doctor bun, un frizer bun sau un mecanic bun, asa trebuie sa iti cauti si un ghid bun. (Despre asta voi vorbi mai multe in postarea viitoare)
Dar stiti care e cea mai interesanta concluzie? Faptul ca, paradoxal, cu cat ai mai putin oxigen, cu atat simti mai mult ca traiesti! 
Muntele acesta are ceva aparte: dupa ce aproape l-ai cunoscut, simti ca esti in stare sa faci orice. Dar in acelasi timp, te face sa te simti mic de tot si te invata umilinta cum nimeni nu ar putea sa o faca.
Mont Blancul nu ne-a permis sa ne ridicam la inaltimea lui de aceasta data, insa a fost bun si ne-a lasat sa ne intoarcem inapoi in siguranta. Poate ne vom mai vedea. Pentru ca e atata viata cand e putin oxigen!
Pinterest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

10 + 1 =