Ceasul suna la 5:15 AM. Ne linistim la gandul ca in Romania e 7:15. Muschii ne dor de ziua trecuta si nu ne vine sa credem ca astazi vom urca un vulcan. Poate hike-ul de ieri nu a fost totusi cea mai buna idee…

Punctul de intalnire cu ghidul este in Los Cristianos. Am arvunit cu mai bine de o luna inainte un ghid, pentru a ne ajuta sa obtinem permisul de a urca pana pe varf. Desigur, acesta poate fi luat si gratuit, doar ca cererea trebuie depusa cu suficient timp inainte. Am ales pachetul de 59 eur/ persoana, care presupunea transportul pana la baza vulcanului, ghidul montan si accesul in zona protejata. Era optiunea si de a urca o parte din traseu cu telecabina, insa e ca si cum ai trisa. Ne-am inhamat asadar la 1500 m diferenta de nivel, ghidati de Andreas, cel care a devenit pentru urmatoarele ore cel mai bun prieten al nostru.

Am aflat la inceput ca, odata ce vom ajunge la 3000 m, unii dintre noi vor simti efectele altitudinii. Andreas ne-a spus ca la fiecare tura, cam 20% se intorc inainte de a atinge varful. Noi eram 10 in grup si tot ce ne doream era sa nu fim intre cei 2  care, conform statisticii, nu reusesc. Ma simteam ca in filmele cu naufragiati cand raman 10 pe o barca si toti stiu ca pe unii ii vor manca rechinii dar fiecare spera ca nu va fi el.

Prima portiune este lina. Un drum lat, desertic, cu “Oua de Teide” din loc in loc. Aceste “oua” sunt niste bolovani uriasi care s-au format din lava rostogolita si intarita. Un proces asemanator bulgarilor de zapada. Si vorbind de asta, ne surprinde sa vedem urme de zapada pe traseu. Parca nu e locul lor in desert.

Dupa vreo 2 ore de mers ajugem la “No return point”, un loc unde ghidul ne spune ca ar trebui sa simtim efectele altitudinii, iar cei obositi sau ametiti sa se intoarca. Doua nemtoaice si Christine, o doamna la vreo 55 de ani din Ungaria, sunt mult in urma. Andreas ne spune ca cel mai probabil ele vor ramane acolo. Le asteptam si, spre surprinderea si bucuria tuturora, decid sa mearga mai departe. Urcam la refugiul Altavista. 3260 m. Aici luam o masa copioasa si ne rasfatam cu o pauza de mai bine de jumatate de ora.

Traseul devine tot mai abrupt, iar oboseala se simte si ea. Imi vin in minte versurile de la U2: “Nobody said it was easy, no one ever said it will be this hard.”. De fapt, imi vin in minte multe, iar in acelasi timp am momente in care creierul meu pare mort si nu gandeste absolut nimic. Facem pauze tot mai dese. Simtim si durere de cap si ameteala de la altitudine. Se vede varful Teide. Fumega. Mai intrebam odata pe Andreas daca intr-adevar vulcanul este adormit. Gandul ca ne apropiem de un crater fumegand nu e prea optimist. Ghidul ne asigura ca este doar sulf. Ne spune si legenda vulcanului si cum numele i se traduce ca: “adapostul diavolului”. Hmmm… alta informatie optimista!

Ultima pauza o facem la statia telecabinei. De acolo se intra in rezervatie si ne sunt verificate permisele. Mie a inceput sa imi curga sange din nas si vreau sa ma grabesc spre varf. Decidem sa urcam fiecare in ritmul nostru si sa ne regrupam sus. Urcusul imi amintea de Vistea Mare, portiunea ultima dinainte de Varful Moldoveanu: abrupt si parca fara sfarsit. Imi aleg un ritm lent, cu pasi mici si monotoni. Am un singur bat si ma sprijin uneori cu ambele maini in el. Sunt portiuni la care ma trag in maini, dar stiu ca daca ma opresc imi va fi mult mai greu sa pornesc. Mirosul de sulf e tot mai puternic si sunt crapaturi intre pietre din care iese acel gaz puturos. Pe ultima parte, piatra este alba, asemanatoare calcarului.

Marius ajunge primul, iar eu imediat dupa el. Scot tricolorul. Tick este al treilea. Este un neamt din grupul nostru. Ne-a spus de la urcare ca ii place de noi si ne cere sa isi faca si el o poza cu tricolorul. “You’re playing for Romania now, Tick” i-am spus noi, iar el a ras. Peisajul e incredibil. Pe o parte desertul, iar pe cealalta o patura groasa de nori. Andreas ne-a povestit ca uneori se vad si oceanul si insulele, dar acum in aer era nisip din Sahara, un fenomen frecvent aici.

Ajung pe rand si Dora, Ioana si Adina. Facem pozele de varf si coboram repede, pentru ca mirosul si altiudinea ne faceau sa ne fie rau. Ioana are probleme cu genunchiul asa ca coboram mai incet.

Ne intalnim cu nemtoaicele si cu Christine. Nu au renuntat si continuau sa urce. Andreas ne spune sa il asteptam la coada la telecabina si el se va intoarce cu fetele. Coboram cu telecabina pentru a putea ajunge pe lumina. Aproape de casa de bilete vin si nemtoaicele cu Andreas. Christine inca nu soseste. O strigam si toti cei de la coada stiu ca avem o anume Christine care lipseste. Ghidul se intoarce dupa ea. Ne spune ca putem cobori dar nimeni nu vrea sa urce in cabina fara grupul complet. Dupa ceva vreme, il vedem pe Andreas, iar in urma lui geaca roz a unguroaicei. Aplaudam cu totii. A fost persoana care ne-a inspirat, care ne-a aratat ca atunci cand simti ca nu mai poti si toti iti spun sa te intorci, poti gasi resurse sa mergi mai departe.Am coborat cu cabina pana la 2500 m si ne-am bucurat sa simtim dinnou plamanii plini de oxigen. Masina cu care am venit ne astepta si am plecat direct spre oras. Am mers pe un drum facut prin lava intarita. Nu e de mirare ca atatea filme cu cadre lunare s-au filmat aici.

Dupa 2 ore de mers ajungem in Los Cristianos. Ne oprim in drum spre masina la un restaurant. Toata statiunea e plina de pensionari aflati in vacanta. Ne intrebam daca vom ajunge si noi asa: sa renuntam la aventurile noastre pentru concediile linistite. Ne dor toate, dar nu am schimba nimic din aceasta vacanta.

Pe drumul de intoarcere ploua marunt. E si ceata. In masina se lasa linistea, nu stim daca de la oboseala sau de la vreme. Cu un lucru suntem toti de acord: ca maine nu vom avea ora de trezire si nici program prea incarcat.