Făgăraș cu ceai de mentă și ghimbir

fagaras

Are mama o vorbă: „Lac să fie, că broaște se adună.”. La noi zicala s-ar transpune cu „Munte să fie, că prieteni se-adună!”. Și adunați am fost sus, la munte, în Făgăraș.

S-a dat strigarea de vineri și ne-am întâlnit la stația de telecabină de la Bâlea. Cu rucsac nu prea mare, căci cei  care ne-au invitat au promis că se ocupă de masă, casă și căldură (în ce ordine vrea fiecare). Și acum e moment prielnic să-i introduc și pe cei trei crai care au planificat totul: Cătă, Mircea și Ovi. A fost un fel de botez al „bebelușului” lor: Carpatrek, un proiect prin care vor să se plimbe și să vă plimbe prin locuri nebănuite.

Era prima oară când am urcat cu telecabina de la Bâlea și tot prima oară când am ajuns aici pe iarnă. Muncitorii construiau Hotelul de Gheață și ne-am pierdut o bucată generoasă de timp acolo pentru a înțelege procesul de construcție. Asta până când tot grupul a fost adus la peste 2000 m (în cabină intră doar vreo 14 oameni odată).

Primirea a depășit așteptările, cu o atenție la detalii demnă de un hotel de lux. Totul sub genericul „Bine ați venit!”.  Dar genericul serii s-a schimbat pe nesimțite, când tocmai de la București venit, Horia a pus mâna pe chitară. Cum a făcut nu știm, dar până la sfârșitul serii toți cântam „Singur” de la Talisman. Și altele, despre care natura publică a acestui blog mă împiedică să scriu.

Focul ardea în șemineu, iar refugiul îngropat în zăpadă ne-a făcut să dormim mult și adânc. Asta până când Cătă a dat trezirea cu „E dimineață în zori de zi,/ Se coboară îngerii.”. Unii ne-am coborât din paturi, alții au fost mai curajoși și s-au coborât cu schiurile de tură până când noi le-am pierdut urma, iar ei și-au pierdut schiul. De fapt, acești „alții” a fost doar unul, Marius, noi restul ne petreceam diminețile visând la un șezlong în acea zăpadă pufoasă și soare orbitor.

Am pornit în șir indian pentru a trece creasta Făgărașului, dinspre sudică spre nordică. Iar pe drum, să atingem și vârful Paltinul (2401 m), pe una dintre cele mai ocolitoare rute posibile. Ne-am mișcat mai greu la început, pentru că urmele pe care Cătă și Mircea le-au făcut cu o zi înainte fuseseră acoperite de ninsoarea de noaptea trecută. Unde traversările erau mai riscante, băieții scoteau pioleții, coarda și carabele și montau rapid o balustradă. Timp în care, desigur, noi vegetam admirând peisajul necrezut de clar. Se vedea Vârful Cozia și Oltul care șerpuia în vale. De cum am ajuns în creastă, am simțit vântul cu care băieții ne amenințau. Nu știu ce viteză avea, dar sunt sigură că dacă Mircea nu s-ar fi oferit să-mi stea paravan, avansarea era mult mai grea, dacă nu chiar imposibilă. Așadar timpul petrecut pe vârf a fost strict pentru o „pinguineală” în timp ce s-a făcut regruparea și o poză (două, trei… că doar Horia era fotograf și la Horia niciodată nu e poza perfectă din prima!).

Am coborât spre Cabana Bâlea, într-o zăpadă în care mai degrabă înotam decât pășeam. Am început să ne întâlnim și cu schiori de tură. Zău că în anul ce vine investesc și eu într-un astfel de echipament! Am mai pierdut vremea prin „Bâlea Winter Park” să profităm de culorile roșii ale apusului care colorau crestele. Și desigur, să ne plimbăm pe lac (fără bărcuță – pour les connaisseurs!)

Am ajuns la refugiu și, după o cină copioasă (și un somnic pentru cine a cutezat), a început petrecerea. Oamenii obișnuiți petrec în jurul focului. Noi, nu. Noi am avut sindrofie în tunel. Cu proiecții de poze, cu muzică și cântec. Desigur, cu un bis la „Singur” la fiecare trei piese. Ne-am mutat apoi la șemineu unde umblă vorba că poveștile s-ar fi spus până după 4.

Duminică, în ultima zi pe munte, s-au întâmplat și atunci lucruri interesante. Aș putea vorbi despre capra neagră văzută din telecabină, despre concertul din parcare, despre povestea Sânzienei sau despre biserica de la Cârța… dar cel mai captivant a fost, cu siguranță, photo shootingul. Oameni serioși, decenți și cu încredere de sine, au fost transformați în mici narcisiști când Horia a scos obiectivul. Și-a angajat și personal pe care l-a calificat după nevoi: oamenii cu lumina, sau „mașiniștii” (cei cu efectele de zăpadă). Așteptăm cu nerăbdare rezultatul!

Dar să mă întorc la titlul acestei postări. Gazda noastră a fost Refugiul Tunel, o căbănuță ascunsă pe partea dreaptă a ieșirii din tunelul Bâlea. Iarna e greu să-l vezi, pentru că e aproape în întregime acoperit de zăpadă. Acest refugiu este îngrijit de domnul Emil și doamna Simona, care sunt printre cei mai cumsecade cabanieri pe care i-am întâlnit vreodată și niște bucătari cum rari vezi chiar în restaurante de renume. Și mai fac ei ceva acolo: un ceai de mentă cu bucăți de ghimbir, care m-a scăpat de răceala pe care o aveam de o săptămână și care ne-a încălzit fiecare dimineață petrecută acolo.

Sufletul ne e ușor. Și brajii arși de soare. Ne-a plăcut!

 

Iar mai jos, cu pozele de la Horia, Ovi, Daniel, Lore și Angi, fotopovestea:

casuta-noastra

Căsuța noastră de 5 stele +

balea-carpatrek-tura-2

Șir de oameni colorați

balea-carpatrek-tura-4

De pe traseu

balea-carpatrek-tura-9

S-a arat terenul bine în urma noastră

balea-carpatrek-tura-7

Pauză. După indicațiile ghizilor: „Fiecare mănâncă ce găsește la alții”

balea-carpatrek-tura-10

Mircea și Cătă fac urmele.

balea-carpatrek-tura-6

Mult alb

balea-carpatrek-tura-11

Poză aproape pe vârf

pinguineala

Pinguineală pe Paltinu

balea-carpatrek-tura-1

Am coborât la Bâlea. „Suntem chiar pe lac?!”

balea-carpatrek-tura-8

Tunel poetic

balea-carpatrek-tura-12

Acea perioadă din an când pe Transfăgărașanu nu se aude nicio manea și, după cum ar spune Liviu, „nu se vând scrumiere cu Dracula”

balea-carpatrek-tura-3

Party în tunel. Un fel de avantpremieră la Revelion 2017

balea-carpatrek-tura-5

De la geamul căsuței, Angi a făcut această foarte frumoasă poză

balea-carpatrek-tura-15

Mult succes, Carpatrek, și să ne revedem cu bine pe munte!

Pinterest

One thought on “Făgăraș cu ceai de mentă și ghimbir

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

17 + sixteen =