După 10 luni

Se discută astăzi despre un doctor Brunei care făcea experimente medicale pe copii. Diverse operații și prelevări de țesuturi, fie că aceștia aveau sau nu nevoie de intervenție chirurgicală. (vedeți știrea pe larg, aici).

Părerea mea este că, încă nu se discută suficient. Cazul doctorului Brunei este doar o mică mică parte din industrie. Să vă spun o poveste. Pe care nu am vrut să o spun, dar poate e mai bine să fie și pusă aici, negru pe alb.

Cea mai tristă zi a acestui an a fost 14 februarie. Nu, nu din considerente de corazon zdrobit, ci din cele de genunchi lovit. Povestea am mai spus-o: schi – ceață – căzătură. 

La câteva zile după accident, mi-am făcut un RMN și m-am dus la un medic specialist la Cluj Napoca. Avem această credință că un medic din alt oraș te va însănătoși mai repede și mai bine decât cineva din local. Nu voi uita acea întâlnire. Tata mi-a deschis ușa și l-am rugat să mă aștepte afară. Am intrat în cabinetul lui. Eram cu o orteză fixă pe picior și mă sprijineam în cârje.

Când ați căzut?” mă întreabă el.

Îi spun data exactă.

Hmm… de 10 zile. Sunt sigur rupte ligamentele. Nu-i nimic, le operăm.”

Așa, simplu, operație! Am primit diagnosticul fără să studieze RMN-ul și fără să aștepte măcar să-mi dau orteza jos. Fără să fiu măcar așezată pe patul de examinare!

Apoi a urmat „consultația”. Mi-era greață: nu știu dacă de la veștile pe care mi le spunea sau de la mirosul de țigară în care era îmbibat halatul lui. Îmi spunea tot felul de scenarii sumbre despre cum nu voi mai putea alerga vreodata, iar de mers la munte nici nu se pune problema. Am plecat de acolo plătind o sumă generoasă pentru această experiență.

Tot drumul până acasă încercam să-mi ascund lacrimile. Tata a oprit în Aiud și mi-a luat o înghețată. Era modul lui de a-mi spune că vrea să nu mai fiu necăjită. Îi simt și acum gustul… era de căpșuni și lămâie.

După câteva săptămâni, mai este un moment pe care mi-l amintesc foarte clar din această „epopee”. Momentul când am ieșit de la spital, de la un alt doctor. Eram cu telefonul în mână să-mi programez operația. M-am ciocnit de Sorin, colegul de la Bulgărașu. M-a întrebat ce am și i-am spus. Eram tare tristă. M-a îmbărbătat pe loc. Mai mult, mi-a făcut programare la un doctor care a reinterpretat RMN-ul meu. A urmat o nouă serie de investigații. Mi-a spus să nu mă grăbesc cu operația, pentru că el crede că nu este cazul. Am început proceduri de fizioterapie, rezonanță magnetică și laser, la care s-au adăugat injecții dar și tratamente alternative. Au durat câteva luni. Încă mai sunt exerciții pe care le fac pentru genunchi. Am învățat să accept că organismul are nevoie de timp și răbdare pentru a se vindeca. Încă învăț acest lucru…

Poimâine se împlinesc 10 luni de la accident. Încă nu m-am operat. Cu toate acestea, am urcat de atunci cele mai înalte vârfuri din România, Scoția și Bulgaria. Iar înainte să spuneți că sunt iresponsabilă, vă pot trimite și al doilea RMN, făcut în iunie, care arată doar o întindere de ligament și o ușoară leziune la menisc.

3-varfuri

Admit că sunt situații în care operațiile sunt necesare. Chiar vitale. Dar alteori, stau să mă gândesc: dacă s-ar investiga toți medicii care recomandă operații, nu ar fi mult mult mai mulți „doctori Brunei” în țara asta?

 

 

Pinterest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

10 + two =