Urcând pe grohotișul cenușiu îmi venea în minte problema din generală. Un melc vrea să urce pe o fântână. În timpul zilei urcă 3 metri, iar noaptea alunecă înapoi 1 metru. Dacă fântâna are înălțimea de 30 de metri, în câte zile va ieși melcul din fântână?
Dacă melcul a reușit să vadă lumina zilei, vom reuși și noi să ajungem în creastă, oricât de mult am aluneca pe grohotiș. Nu apucam să mă cufund foarte mult în rezolvarea problemei că se auzea, de undeva de sus, strigătul: „Piatrăăăăăă!”.
Urcam de la Valea Mânăstirii pe versantul din stânga. Știu, ar fi frumos să folosesc termeni ca „sudic” sau „nordic” dar la cât îmi resimt corpul, ultima mea grijă e ce cred geografii despre postarea mea. Să reluăm: înainte să ajungi la Cabana Râmeți dinspre mânăstire, este un drum care face stânga. Nu e cu marcaj (este unul și cu marcaj, acela tot în creastă duce, dar nu e la fel de spectaculos). Drumul acesta nu apare pe nicio hartă. NR: Și voi ce căutați atunci pe acolo?! La un moment dat, dai de un marcaj punct albastru, care te scoate într-un horn. Neașteptat horn, pentru Râmețul pe care l-am bătut în lung și-n lat. Neașteptat de abruptă panta, cablul și micile porțiuni de cățărare… să-i tot dai un 5A la liber.
Dar să încep totuși cu începutul. Pe scurt: Ionuț a inițiat o tură de „plimbărică pe munte”. Ne așteptam la ceva asemănătoare celei de săptămână trecută, dar iată-ne cu genunchii la piept, târându-ne pe stânci, pe grohotiș și pe smocuri de iarbă, pe care le luai uneori suvenir. Ah, și măceși. Tufișuri de măceși și scaieți. Câte pufoici s-au distrus în acei spini… Eram 27 de oameni, împrăștiați pe toată panta aceea abruptă. Iar subiectul comun de conversație era: „Piatrăăăăă!”. Pentru că da, cădeau pietre. Și nu, nu aveam căști la noi. Și da, au fost destul de riscante câteva părți. NR: Unul dintre momentele în care mă bucur că părinții nu-mi citesc blogul.
Să reiau ideea cu 27 de oameni. Știți ce mulți sunt 27 de oameni pe o potecă atât de îngustă? Eram ca în jocul acela din copilărie cu lemingi. Pentru cei care nu-și amintesc, un printscreen mai jos:
Am ajuns în creastă. Primul vârf este Vf Lat (1048 m), iar apoi Vf. Prisecii (1150 m). Și-am văzut acolo crucea pe care am montat-o cu cercetașii în 2004! Iar din creastă continui să urci. Și să cobori. Dar parcă mai mult să urci. V-am mai povestit eu despre moda urci-cobori-urci-cobori la munte. Iar când nu eram în pădure, aveam și super priveliște. Dar aceasta nu este o postare despre frumusețea peisajelor, despre culorile incredibile ale toamnei sau despre cum e la munte cu oameni veseli și colorați. Deși am avut parte din plin de așa ceva.
Deși trebuia să facem un traseu mai lung, am coborât pe cruce galbenă, în drept cu satul Tecșești. Am descoperit că dacă noaptea dormim mai mult (NR: se schimbase ora), ziua este mai scurtă, așadar întunericul vine mai repede. (NR: Și a trebuit să faceți o facultate pentru descoperirea asta?!)
Dar știți ce mi-a plăcut cel mai mult din toată tura aceasta: am văzut două acvile. Zburau în cerc de-asupra noastră. A fost magic momentul. Nu exagerez, chiar mi-a bătut ceva mai mult inima (și la cum se urca, inima îmi bătea deja destul de tare). Să mă justific. Prima oară când am mers „serios” la munte era în clasa a III-a. A fost o tabără la Râmeț cu un cerc turistic numit „Acvila Apusenilor”. Eram numiți așa pentru că, la Râmeț, acvila are cuibul la cea mai mică altitudine din țară. Era așa, un vis al meu, să văd o acvilă. Iată că am văzut nu una, ci două! Magic, magic, magic!
Mă dor picioarele, mă dor genunchii, mă doare spatele… dar ah, am văzut acvilele!
Și cât de frumos sau urât am scris eu aici, cel mai bun rezumat al turei tot Octavia l-a făcut cu grafica de mai jos. Restul pozelor sunt de la Mihaela, Tighy și Ionuț.
No, mai mergem?