Moldoveanu și ploaia

 Luni,  8 august 2016:  Alarma ceasului de pe noptieră se încăpățânează să sune lung. Îmi ia momente bune să îmi dau seama ce zi e și de ce îmi simt corpul atât de greu. Mușchii refuză să se miște, iar creierul îmi dă flash back-uri din weekend pentru a le argumenta dorința de repaos. Filmul zilei trecute se rulează și pare un fragment dintr-un vis care nu s-a întâmplat niciodată.

Totul a început vineri seara când, în așteptarea unui weekend casnic, eram în Kaufland la cumpărături. Atunci a apărut ispita: chiar între rafturile cu brânzeturi! M-am întâlnit cu Andrei și Roxana care mi-au spus: „Noi plecăm mâine în Făgăraș, nu vii și tu?”. O oră mai târziu făceam bagajul, iar sâmbătă, înainte de 6 AM, eram deja pe drum.

Am pornit de la Bâlea Lac, pe traseul de creastă. Eram 11 în grup, dintre care 2 copii, Toto (7 ani) și Darius (9 ani), care ne-au demonstrat rapid că vârsta nu e relevantă pentru agilitatea pe care o are cineva pe munte. Pentru cine a făcut creasta Făgărașului, știe că ritmul este ceva de genul: „urci-cobori-urci-cobori-urci-cobori”. Toto a prins rapid algoritmul și a lansat întrebarea ce avea să devină laitmotivul turei:

Câți munți mai avem până ajungem? 

Enumerarea din prima zi a fost cam așa: Bâlea Lac (alt.2034m) – Șaua Capra (alt.2315m) – Lacul Capra (alt.2249m) – Fereastra Zmeilor (alt. 2175m) – “La trei pași de moarte” – Șaua Vârtopului (alt.2290m) – Vf. Arpașul Mare (alt.2468m) – Piciorul Mircii (alt. 2471m) – Iezerul Podul Giurgiului (alt.2226m) – Șaua Podragului(alt.2307m).

BRG_2618
Traseu de creasta

BRG_2562Fereastra Zmeilor

BRG_2736
Toto, copilul atomic
BRG_2549
Dublu ortezata, un fel de precursor al lui Robocop

Pentru că am ajuns destul de târziu în Șaua Podragului, am decis să amânăm pe ziua următoare ascensiunea pe Moldoveanu. Am coborât așadar la cabana Podragu unde am fost primiți călduros cu o supă de tomate. Restul cinei, aceea „din traistă”, s-a servit lângă lac.

Am învățat în acea seară că numărul de locuri într-o cabană de munte e o chestie foarte relativă. Noi am avut noroc (și pile!) să nimerim o cameră. E drept, înghesuită, dar cameră! Alți câțiva zeci de turiști n-au avut bafta noastră. Sala de mese s-a transformat ca într-un basm într-un dormitor imens. Locuri pe mese, sub mese, pe scaune, iar cabanierul ne povestea despre o capacitate maximă de peste 40 de locuri!

A doua zi am fost leneși de dimineață. Am pornit spre traseu în jurul orei 11, o întârziere care nu e recomandată la munte, mai ales pe un traseu ca acela pe care ni l-am propus noi. Am pornit pe vreme bună, primul popas fiind tocmai pentru a ne cremui cu SPF 50 (mulțumim, Ioana!). Ne-am întors în Șaua Podragului și am continuat drumul pe bandă roșie pe curbă de nivel. Copiii erau în continuare deschizători de traseu și „despicători de turme”, pentru că, pe drum, am întâlnit multe multe oi. Tot din „fauna locală” s-au numărat și alergătorii montani, care se antrenau pentru 2×2. Frumoase și sprintene specimene!

BRG_2720

BRG_2747
Familia vesela cu Moldoveanu pe fundal

Era deja a treia oară când urcam pe Moldoveanu, așadar știam ce mă așteaptă. Și mai ales, știam că Viștea Mare e maaaaaare!

Am ajuns cu toții în vârf. Deși am urcat pe ceață, pe Moldoveanu am prins fereastră de s-au văzut văile în toate splendorile lor. Toto și Darius erau și ei cu noi, iar pentru mulți turiști acesta era un obiectiv care merita pozat: doi copii pe Moldoveanu!

BRG_2767
2544 m si zambete

Ne-am pus să mâncăm. N-am ajuns să ne tihnească mâncarea, pentru că cineva a observat în zare un nor întunecat: „Acolo plouă”.  Încă liniștiți, am strâns totul și am început coborârea. Era deja trecut de 15:00. Picura. Câțiva stropi, de nici nu era rost să scoatem pelerina. Am decis să coborâm pe Valea Viștei pentru că era cea mai scurtă variantă de a ajunge în „civilizație”.

BRG_2741
`Acolo ploua`

Urcarea pe vârf este lungă, însă coborârea pare și mai lungă. Ne așteptau cam 1500 m diferență de nivel! Ploaia s-a întețit și piatra a devenit alunecoasă. Mai mulți am căzut, din fericirie fără daune (prea) grave. După mai bine de 2 ore de coborâre, am ajuns la stâna de unde panta era mai lină. Atunci, s-a repetat scena de pe vârf: liniștea popasului a fost întreruptă de „Acolo plouă”.

Nu arăta deloc bine, dar cum nu prea aveam de ales, am mers direct spre ploaie. Poate dacă știam ce urmează, ne-am mai fi gândit și la alte opțiuni. Sau poate că nu… Mai aveam doar 3 ore de lumină, așadar trebuia să ne grăbim.

Ploua tot mai tare, și ne-am regrupat la refugiu Izvorul Viștii. Acolo s-a bătut planul în cuie. Alex este fost salvamontist, acum practicant ocazional și a fost pentru noi un fel de erou al turei! S-a organizat cu niște prieteni pentru a ne ridica de pe drumul forestier de la Viștișoara. Când a vorbit cu ei , anticipam încă macim 2 ore de coborâre.

Închidem pelerinele, punem glugile pe cap și părăsim refugiul! Drumul avea tot mai multe bălți și am renunțat în scurt timp să ne mai ferim de ele. Din contră, am început să alergăm pe unde era apa mai mare, cu prețul bocancilor uzi. N-am să uit momentul primului fulger. Cerul s-a luminat și a urmat o bubuitură lungă, ce a adunat ecoul de pe întreaga vale. Am rămas puțin pe loc. Mint dacă aș spune că nu mi-a fost atunci frică. Îmi aminteam de planșele informative de la Podragu care dădeau sfaturi cu ce ar trebui să faci în caz de fulger. Exact ceea ce NU făceam noi!

Am continuat să mergem. Tuna în continuare, iar apa de pe potecă era tot mai mare. Dana și Alex, părinții lui Toto și ai lui Darius, au făcut o treabă excelentă în a le ține moraul sus celor mici. Implicit și nouă! Cântece, râsete, cuvinte de încurajare. Un singur vers nu a fost apreciat: cel cu „Caaaade copacul”. Pentru că la scurt timp după, la doar câțiva metri de noi, un copac s-a prăvălit în bucăți. Nu știm dacă a fost fulgerat sau a fost putred, dar nu ne-a plăcut priveliștea. Andrei și Roxana tocmai atunci treceau o punte peste râu: o punte de lemn șubredă pe care ploaia a făcut-o și mai alunecoasă.

Am parcurs acest traseu în septembrie și îmi aduceam aminte că vor urma și alte traversări ale râului. Iar debitul apei arăta tot mai îngrijorător. Într-adevăr, când am ajuns la următoarea trecere peste apă, podul era pe jumătate în apă. Alex a fost primul care a trecut. Și-a lăsat rucsacul și s-a întors prin apă. L-a trecut pe Toto în brațe, iar pe noi ne-a organizat într-un lanț uman. Coordonarea era dificilă, pentru că nu ne auzeam din cauza apei învolburate. Eram ultima din lanț, iar pe la jumătatea râului simțeam cum apa mă ia de pe picioare. Mă țineam de Alexandra și cele 47 de kilograme ale ei. Doamne, ce sentiment să simți cum îți fuge pământul de sub picioare și tu nu ai ce face! Din fericire, Daniela și Alex veneau de pe malul celălalt. Dana îmi întindea mâna, însă nu ajungeam să o prind. Celălalt capăt al lanțului nu auzea și nu vedea ce se întâmplă și trăgea să ajungă pe uscat. Până la urmă informația s-a transmis, ca la „telefonul fără fir”. Am reușit să unim lanțul, iar cu Alex închizând coloana am trecut pe malul celălalt. Cred că acela a fost momentul în care am fost cel mai aproape de panică.

Următoarea punte a fost din bușteni. Fără balustradă și cu lemnul ud! Sunt sigură că fiecare a înghițit cel puțin o dată în sec și a tras puternic aer în piept pentru a-și face curaj să treacă. Dar nu era momentul să ne plângem!

Poteca era acum un pârâu învolburat. Pe alocuri, șuvoaie de apă curgeau nervoase din pădure și trebuia să refacem lanțul uman pentru a trece cu toții în siguranță. Mă uitam la bocancii mei cum luptă să mă țină verticală în apa nervoasă. Simțeam cum pietre și bușteni mă lovesc în glezne, duse de curentul puternic de apă. Aveam ortezele pe ambii genunchi și râdeam în sinea mea când îmi aminteam sfatul ortopedului: „E ok să faci mișcare, dar ceva ușor!”

Vezi emisiuni, vezi filme. Am mai învățat și la cercetași despre așa ceva. Dar când ajungi să fii tu actorul principal… De fapt, chiar așa m-am simțim: un actor! Ca și cum eu eram undeva sus, și priveam scena cu cei 11 omuleți înfruntând natura dezlănțuită.

Când am ajuns la mașini era deja noapte. Ne-am dus la unul dintre șoferi și i-am spus: „Nu vă cunoaștem, dar sunteți niște oameni minunați!”. Oare câți dintre noi am fi dispuși să renunțăm la o seară liniștită de duminică pentru a merge în pădure și a forja mașina pe un drum forestier rupt?! Iar noi mai eram și uzi din cap până în picioare. Cum spuneam, oameni minunați!

Am fost 7 într-o mașină, și 6 în alta. Ne-au lăsat la motelul de la intersecția ce duce spre Bâlea Lac. Șoferii au pornit după mașini, la Bâlea, iar noi am rămas la restaurant. Am dat jos ortezele și bocancii, iar din ei a căzut tot ecosistemul de pe Valea Viștei: pietre, frunze, apă. Acolo nu plouase deloc, erau 22 de grade, iar chelenriței nu-i venea să creadă cât de uzi și înghețați eram noi. La miezul nopții restaurantul s-a închis, iar noi am fost „exilate” în recepție, unde am găsit o carpetă călduroasă cu care ne-am învelit până a venit Andrei cu mașina. Ca și cum nu ne-am fi săturat de lucruri ude, trapa mașinii a rămas deschisă de sâmbătă, iar acum banchetele erau ude. Am ajuns acasă la ora 02:00 fix, decorând întreg balconul cu conținutul unui rucsac plin de lucruri ude.

Ce ne-a învățat această tură? Că suntem atât de mici în fața naturii! Că pe munte, ești obligat să joci după regulile lui. Că trebuie mereu să fii pregătit pentru ceva nepregătit…

De 15  ani de merg pe munte… dar această tură m-a lăsat fără cuvinte!

Dar știți ce e mai ciudat: că dacă aș avea ocazia, aș lua-o de la capăt!

foto: Andrei Bregar

3 thoughts on “Moldoveanu și ploaia

  1. Mda…aia cu “caaaaaadeee, cade copacul!” cantata pe poteca 🙂 acum e amuzant când o citesc, atunci încercam sa înveselesc copiii 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *