Piloții viselor noastre

Weekendul trecut l-am cunoscut pe Răzvan. Avea vreo 5 ani și zburam în același avion, el ocupând  locurile din spatele nostru. Ne-a distrat tot drumul cu întrebări deștepte. Părinții lui, un cuplu țăcănit și simpatic, îi răspundeau pe măsură. O plăcere să-i asculți!

Când am aterizat, am așteptat liniștite până când avionul s-a golit. Ardelence, ce mai?! Nu ne place să ne înghesuim. Am rămas doar noi și familia lui Răzvan. Culoarul s-a eliberat și se vedea până în cabina pilotului.

„Oaaa!!!” exclamă Răzvan cu ochii spre căpitan.

„Păi du-te și mulțumește-i că ne-a adus până aici!” îi spun părinții.

Piticania nu stă pe gânduri și o ia la fugă spre cabină.

„Ui că s-a dus pe bune!” zâmbesc părinții mirați, dar în același timp mândri.

Ah, dar vai! În fuga lui, Răzvan se izbește de-o stewardesă care-i îndrugă ceva într-o limbă străină. Nu se-nțelegea ce vorbea, dar mesajul nonverbal spunea totul: „Nu-i voie!”

Prea târziu… pilotul îl vede pe Răzvan și e atât de surprins de gestul lui, încât îl invită în cabină. Îl așează pe scaunul copilotului și începe să-i explice butoanele. Părinții, stewardezele și noi rămânem fără cuvinte. Copilul e în lumea lui și i se pare atât de natural totul!

Am coborât și ne-am așezat la coadă pentru controlul pașapoartelor. Prin geam, încă mai vedeam cabina avionului cu prietenul nostru curajos trăindu-și visul. L-am așteptat și noi la ieșire să-l felicităm, să batem palma cu el și să-i spunem că e erou.

De ce e erou? Pentru că el, băiețelul de 5 ani, ne-a reamintit că dacă îți dorești cu adevărat ceva, nu contează că unii nu cred în tine, că societate îți spune că nu-i voie, sau că regulile te înfrânează. Aleargă și atinge-ți visul!

Să fim și noi piloții viselor noastre!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *