Astăzi am fost pe la fostul meu loc de muncă. M-am întâlnit cu câțiva colegi. Unii mă priveau cu compasiune, cum privești un om care tocmai a aflat că are cancer: ”Cum ești, ești bine?”.

Nici întrebarea, nici tonul nu erau la locul lor. M-am întors către geamul de acvariu să văd reflexia scenei în oglindă. Poate doar mintea mea percepea absurdă situația. Dar iată că și ochiul vede la fel: eu, cu zâmbetul pe buze, capul sus, bronz ciocolatiu și o rochiță de voal cu care speram să-mi acopăr vânătăile de la ultimele aventuri. Ei, cu fața albă și ciarcăne sub ochi, cu ochelari de care nu ar avea în mod normal nevoie, cu spatele puțin curbat ca să poată să cuprindă tot ecranul monitorului.

Conversația continuă:

„Unde te-ai angajat?”

„Nu m-am angajat!”

„Păi ce faci?”

„Trăiesc!”

Au ridicat puțin din sprânceană. Unii au înțeles. Alții nu. Ăștia care nu au înțeles sunt cei cu tenul foarte alb de care vă spuneam mai sus.

Mi-am amintit de un citat de la Adrian Pintea: ”Trăiți, bă, trăiți, că de murit, nu-i nicio scofală!”.

Poate nu-mi vor ieși planurile. Poate într-o săptămână îmi voi închiria iar creierul unui șef, 8 ore pe zi, cu posbilitate de prelungire. Sau poate voi face asta într-un an. Sau poate niciodată. Nu știu. Dar până atunci, trăiesc, iubesc, zâmbesc și călătoresc. În fiecare clipă…