Făgăraşii miros a Rhododendron

Frumos mai e să-ţi termin săptămâna de muncă într-o maşină cu direcţia Făgăraş! Să sari de pe tocuri direct în ghete şi să schimbi geanta pe un rucsac îndesat cu sac de dormit, conserve şi multe haine de ploaie. Da, multe haine de ploaie! S-a anunţat vreme bună, dar după experienţa de la Omu de acum 2 săptămâni când ne-a grindinat şi înmuiat în nenumărate rânduri nu mai plec fără dublă protecţie!

Echipa a fost patrula Grintim cu invitaţi speciali: domnul Florea şi Bogdan. Am decis să urcăm de la Porumbacu spre cabana Negoiu, traseu pe care prima echipă (Kitty şi câţiva prieteni) îl străbătuseră deja în prima parte a zilei.  Drumul e forestier, şi când s-a cuplat şi opţiunea 4×4 (spre încântarea lui Paul) am putut urca până mai sus de carieră, acolo unde începea poteca. Sprinteni, în nici o oră jumate am fost la cabană.

Eu mă aşteptam la o căbănuţă de lemn, aşa cum le şade bine refugiilor montane, dar am avut surpriza să descopăr cabana nouă ca un adevărat hotel alpin. Am luat cina, formată din “pateu şi salam cu urme de carne”, “chec cu zmeură garantat mâncabil”, “shaorma cu consevă de peşte” şi alte bunătăţuri specifice.

O cină deosebită la faţa de masă în pătrăţele. Facem planurile pentru a doua zi..

Sâmbătă ne-am trezit pe la 7 cu gând de a pleca devreme. Micul dejun servit pe masa din faţa cabanei ne-a făcut să zăbovim mai mult decât anticipasem. Am plecat aşadar după jumătate de oră după grupul lui Kitty. Dar cu pas sprinten cum îi şade bine Grintimului, când a început urcuşul adevărat ne-am întâlnit cu ei.

Am trecut podeţ după podeţ, nouă la număr, până am ajuns în golul alpin, la Piatra Caprei. Izvoare, stânci şi multe flori de munte. Rhododendronul a fost revelaţia zilei iar remarca Irinei a rămas memorabilă: “Parcă miroase a Bulgari!”. Piatra Prânzului (2120 m) era limita care despărţea seninul de nori sau ceaţă (nu eram siguri dacă pluteam printre nori sau eram ameţiţi de ceaţă). Grupul nostru a luat-o înainte cu promisiunea să aducem soarele. Urucuş îndrăzneţ, pe grohotiş iar apoi pe lespezi de piatră curios modelate şi aranjate de natură. Cam pe când am ajuns la Arcul Cleopatrei vizibiliatea a devenit mai bună iar sus, în creastă, vedeam toată zarea. De acolo, am părăsit triungiul albastru pe care venisem de la cabană şi am luat dunga roşie spre Est, ce ne-a dus până pe Negoiu.

Pe vârf vreme bună, iar câteva minute am putut vedea şi lacul Călţun şi vârfurile ce-l îngrădesc, până când norii şi ceaţa le-au înghiţit.

Iar echipa noastră cocoşată, parc-ar fi o ceată de pititci.

Spre Şaua Cleopatrei… vedem lumina!
   
Aburi de cafea  şi spumă de lapte “Uitaţi, Valea Mieilor! Aici am declanşat 3 avalanşe în studenţie” şi alte povestiri interesante ale domnului Florea

Vârful Negoiu împodobit ca la tibetani. Şi mândrul Bogdănel lângă. În curând, sper să facem rost şi de poza de grup pe vârf.

A fost unanimă decizia de a ne întoarce pe Custura Sărăţii şi apoi pe vârful Şerbota. Aşa cum nu ne-a minţit Bogdan, e cea mai spectaculoasă zonă a Făgăraşilor. Are cabluri, lanţuri şi multe zone “hardcoreală”, adică din acelea la care simţi că trebuie să strângi bine piatra sau lanţul şi să nu te uiţi prea mult în jos. Prima parte am făcut-o pe lumină, apoi iar am intrat în ceaţă. Din păcate, de pe vârf nu am văzut mai nimic, aşa că n-am zăbovit şi am luat dunga albastră ce ne ducea înapoi la cabană, pe Culmea Şerbotei.

Cum stăteau ei amândoi, bibilică, bibiloi!
Hardcoreala de pe Custura Sărăţii

La coborâre, am făcut aproape mai mult decât la urcare. Asta pentru că domnul Florea ne ameţea cu poveştile cu “momente de intensitate maximă” din studenţia dânsului. De la întâlniri cu urşi la dormit sub jnepeni sau în ham pe Fisura Albastră, am concluzionat că destinul a pregătit ceva măreţ de l-a lăsat să scape cu viaţă de toate momentele acelea

Am poposit la cabană pentru a ne lua bagajele şi a mânca. Nici nu ne-am dat seama ce foame ni s-a făcut până nu ne-am pus la masă. Iar la desert ne-am pus boiereşte între afine şi ne-am colorat în pigmenţi naturali bioactivi.

Viaţă grea, să stai cu munţii în jur şi să te îndopi de afine

Am coborât pe la Cascada Şerbota, o minunăţie de dantelă de apă ce cade vreo 70 de metri pe un perete de stâncă. N-aveai cum să nu te gândeşti la un rapel sau la o căţărare pe gheaţă, ca planuri viitoare în acel loc!

Paul, Iulia, Bogdan, Irina şi Bogdănel

Am coborât la maşină şi înainte de 10 am fost acasă, îndreptându-ne spre un apus sângeriu şi lăsând în urmă crestele ce acum, în sfârşit, şi-au scuturat norii de pe tâmple.

Notă: Pentru că a existat fatidicul moment “Băi, n-ai luat tu aparatul!”, “Nu, am crezut că îl ai tu!” singurele poze au fost făcute cu telefonul lui Paul
Nota 2: Mulţumim pe această cale domnului Florea pentru sponsorizarea adusă organizaţiei! :) 
 
Pinterest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

15 + twelve =