Maratonul International Cluj

Medalia şi fidelii pantofi
maratonul pe Eroilor (foto: I love Cluj)

Când am alergat primul maraton, în 2010, am şters de pe “to do list” acest obiectiv şi am zis că nu o să mai fac niciodată o asemenea tentativă de sinucidere. Apoi, un doctor mi-a recomandat să nu mai alerg vreodată aşa că reacţia normală a fost să mă mai înscriu la un alt maraton. Se întâmpla în Baltimore, în octombrie 2011. Anul acesta, un nou eveniment în cariera mea de sportiv amator: Maratonul Internaţional Cluj, 21 aprilie 2013, alţi 42,2 km de alergare lejeră de duminică.

Euforia startului e un sentiment pe care doar în asemenea poveşti îl poţi simţi. Câteva sute de oameni aplaudă şi se motivează reciproc. Şi această stare continuă pe parcursul cursei: participanţii se încurajează, se aplaudă, îşi spun pe nume deşi nu s-au mai văzut niciodată până atunci. Cei de pe margine intră şi ei în atmosferă cu fluiere, tălăngi, pancarde şi strigăte de susţinere. Trăieşti scene care nu ştii dacă e normal să te mişte sau eşti tu prea emoţionat în acele momente. O mamă ce alerga semimaratonul trece pe lângă familia ce o susţine. Se opreşte iar soţul îi spune “Hai, lasă, că pierzi timpul!”. Ea se apleacă, îi sărută pe cei doi copii, şi îi spune soţului: “Lasă că ei sunt mai importanţi!”. Un alergător de vreo 70 de ani îţi zâmbeşte când te intersectezi cu el la o buclă şi îţi spune şarmant: “La final, vă ofer un pahar de şampanie, domnişoară!”. Sunt participanţi care aleargă pentru cauze: Roşia Montană, lupta împotriva cancerului sau spitale pentru copii. Unii aleargă cu steagul României, alţii au poza familiei pe tricou. Mulţi au în piept panglica neagră pentru a comemora victimele atentatului din Boston. Organizatorii şi voluntarii au făcut o treabă extraordinară pentru acest concurs.

Primii 15 kilometri îi alergi din plăcere. Următorii 15 sunt foarte grei, fizicul tău nu e obişnuit cu asta, încheieturile te dor, muşchii simţi că ţi se blochează, îţi vine să renunţi. În ultimii kilometrii nu mai alergi cu picioarele, alergi cu creierul. Poţi să te opreşti. Ştii că nimeni nu te-ar judeca, la urma urmei, câţi ar avea dreptul să o facă?! Dar totuşi alergi mai departe. Simţi durere în fiecare pas. “Maybe strong is just what you have left when you’ve used up all your weak.”

După 4h:48min:22sec e finalul, cel mai frumos moment al cursei. Vrei să îi îmbrăţişezi pe toţi cei pe care îi întâlneşti, dar ţi-e prea greu să te mişti spre ei. Te hidratezi şi mănânci ceva. O iei încet la pas, desculţ, să-ţi destinzi muşchii. Porţi medalia la gât, desigur.

Nu-ţi mai prea vine să te feliciţi. Nu după ce ai văzut domni octogenari alergând în ritm cu tine. Nu mai zici că asta e ultima oară când alergi: te gândeşti la cum poţi fi mai bun. Păstreză un ritm mai constant, antrenează-te mai mult, schimbă ceva la echipament, găseşte un alt model de căşti, încearcă să nu-ţi mai rupi coasta şi bazinul înainte de competiţie.

Anul viitor, o să-mi bat propriul record!

Pinterest

3 thoughts on “Maratonul International Cluj

  1. Foarte frumos! Felicitari pentru participare, pentru medalie, pentru cum ai descris! multa bafta incontinuare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

17 − 12 =