Despre cum s-a sfârşit cariera mea în echitaţie

Acum câteva săptămâni, când eram prima oară la cursuri de echitaţie, cariera mea de călăreţ părea un plan foarte bun. Asta până duminică. 
Am plecat cu Teo şi cu Mircea la centrul de echitaţie unde urma să facem un traseu prin livezile Tibrului şi pe dealurile din jur. Soare, toamnă, oameni frumoşi. Expoziţiunea unei poveşti frumoase. Şi totuşi…
Ea e Luna. Am cunoscut-o în acea după amiază. Nu a fost tocmai dragoste la prima vedere însă m-am dat eu bine pe lângă ea. Sau aşa am crezut…

Teo pe Tania, eu pe Luna. Ne facem încălzirea în ţarc

Uite un unghi pe care nu îl voi mai avea vreodată!

Am văzut iepuraşi, căprioare, ciobani  cu oile…. superb!

Spre Piatra Craivii

In Tibru nişte săteni ne-servit cu apă rece şi gogoşi calde. Mmmmm…

Şi asta a fost partea frumoasă a povestii. Când ieşim din Tibru, pe unul dintre dealuri ne intersectăm cu o căruţă trasă de cal. Eu şi Luna eram ultimele din coloană. Când trec pe lângă căruţă, omul zice nu ştiu ce către noi. Luna se sperie, dă înapoi şi dă bot în bot cu celălalt cal. Nu s-au plăcut, al meu a dat să facă stânga dar acolo era o prăpastie de care s-a speriat mai tare. O întoarcere bruscă şi a luat-o la galop înapoi. Undeva în schema asta m-a aruncat şi pe mine din şa. După spusele lui Teo am zburat ceva până când am lovit pământul… şi l-am lovit bine! Am stat puţin jos dar apoi mi-am dat seama că Luna se întoarce în galop şi am luat-o la fugă aşa bătucită cum eram.

Am mai încercat de două ori să mă urc pe cal dar s-a lăsat urât, cu atac de panică, aşa că m-am întors la fermă pe jos.

Am adormit rapid duminică. Mă trezeam cu coşmaruri sau cu dureri, dar dimineaţa părea mai bine. Am sărit peste încălzirea matinală şi am mers la birou. După vreo 4 ore pe scaun deja era insuportabil. Şi tot cu forţa a trebuit să mă ducă Teo la “ugenţe”.

Ei şi de la 12:20, când am ajuns eu la spital, a început epopeea 112. Mai întâi dăm peste un asistent la triaj care nu doar că nu a avut în vocabular termenul empatie, însă era total nepăsător faţă de toţi suferinzii de acolo. Aşa că până s-a schimbat tura, nimeni nu m-a băgat în seamă. Şi asta a fost 3 ore. Apoi vine o doctoriţă care în sfârşit se interesează de cei ce eram acolo. Începe astfel maratonul pe la aproape toate secţiile spitalului. Nu ştiu dacă eram mai distrusă de la aşteptare, de la oboseală, de la incertitudine sau de la traumatismele pe care le aveam fizic. Cert e că dacă nu aveam o întreagă escortă cu mine (mulţumesc Cristina şi Sergiu şi mai ales Teo!) clacam cu siguranţă.

La ora 19:40 plec şi eu din spital… diagnostic: fisură de bazin, fisură coastă şi contuzie renală. Da, putea fi mult mai rău… motiv pentru care au fost necesare toate acele investigaţii. Dar ştiu, putea fi şi mai bine.

Câteva zile la pat, câteva săptămâni fără efort şi o viaţă întreagă în care nu mă voi mai urca pe un cal.

Pinterest

2 thoughts on “Despre cum s-a sfârşit cariera mea în echitaţie

  1. Cate lectii de echitatie in manej ai luat inainte de a pleca le plimbare? Nu bag vina nimanui , dar eu nu te luam la plimbare daca nu treceai de testul galopului. Vezi ..tu si altii ca tine si instructorul tau..calaria nu este doar “dat cu calul”! Bine ca nu a fost mai rau, se poate intampla oricui …dar se putea si preveni!!

  2. Eram departe de a face față unui galop… Totuși, ”instructorii” ar trebui să știe cel mai bine care este nivelul elevilor lor. În grup erau și persoane pentru prima oară pe cal.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 + 11 =