Poveste de Retezat

Aceasta nu e o poveste de sfârşit de săptămână. Povestea aceasta începe în urmă cu exact 10 ani.

Prima mea pagină de jurnal de călătorie poartă data de 15 martie 2002. Era atunci primul meu camp de cercetaşi. Patrula K2 şi patrula Tibetanii, participanţi la Şcoala de Iarnă de la Pietrele, din munţii Retezat. Nu reţin foarte multe de atunci dar am recitit jurnalul şi mi s-au împrospătat amintirile. 4 zile, prima tură adevărată pe munte, prima oară când am văzut un piolet şi colţari, am învăţat cântece de munte, am dormit în cabană şi am mâncat de la ceaun. Mi-am luat nişte ghete de la un second hand cu câteva zile înainte de a pleca. Le-am spălat dar nu le-am clătit suficient de bine şi de cum s-au udat au început să iasă balonaşe de săpun din ele. Nici cu restul echipamentului nu stăteam mai bine: o salopetă de schi care s-a îngreunat după trânte în zăpadă şi un ghiozdan de care am legat cu o funie sacul de dormit din tinereţile lui tata. Şi cu toate astea, m-am întors de acolo cu o bucurie atât de mare de parcă nu mai încăpea în mine.

Aşa a început totul…

Au trecut 10 ani de atunci. Bucegi, Cozia, Ceahlău, Rarău, Căpăţânii, Harghitei, Ciucaş, Vlădeasa, Bihor, Muntele Mare, Trascău, Metaliferi, Făgăraş, Parâng, Şureanu şi câţi şi mai câţi munţi am umblat eu mai departe.

Iar pe 16 martie 2012 m-am întors la Pietrele în Retezat. Aceleaşi cabane, dar altă cameră; aceeaşi zăpadă dar alt traseu; aceeaşi atmosferă de cabană cu chitară şi râsete dar alţi oameni.

Pentru că doar eu nu eram din Bucureşti, a trebuit să plec pe la 3 din gară din Alba Iulia şi să mă întâlnesc cu o parte din lume în gara Subcetate. Trenul a venit cu întârziere aşa că a trebuit să aştept aproape 3 ore singură în creierii dimineţii pe un frig de nedescris. 2 ore cel puţin, până s-a deschis bodega gării.

Dar iată că vine şi Inter Regio-ul aşteptat! (Am aflat că trenurile nu se mai numesc personal, accelerat rapid. Au nume “europene”)

Am luat un rechin până aproape de Cârnic. 15 lei de unul. Nu a putut urca până sus că era gheaţă. Am luat-o la picior şi pe la 1 eram la cabană. Am mâncat şi am făcut focul ca să dezgheţăm cabana. Era încă frig dar am dormit vreo 4 ore neîntoarsă. Prima seară am petrecut-o aşteptând maşinile de la Bucureşti. Aveam o carte de Noica şi îi citeam şi dezbăteam filosofiile. Astea da poveşti la gura sobei!

Celelalte 2 minigrupuri au ajuns foarte târziu dar au venit cu bucurie. Prieteni pe care nu-i văzusem din 2010 (Daniela), 2007 (Dan) şi respectiv 2006 (Pico). Niciunul nu ştiam că ne vom întâlni taman acolo deci surpriza revederii a fost deosebit de plăcută.

Ne-am cazat mai jos de cabana unde am stat în 2002… dar nu m-am abţinut să nu-i fac o poză.

Sâmbătă am plecat pe traseu. Până s-a echipat tot grupul de 11 oameni ne-a prins ora 10 dar nu ne grăbeam. Am ajuns până în Şaua Pelegii şi de acolo am făcut lenea. Nu mai puteam urca. Era prea multă gheaţă şi nu aveam colţari. Dar nimeni nu s-a ofticat. Era o vreme de nedescris!

Seara s-a lăsat cu vin roşu, cântece la chitară şi privit la stele. Nimeni n-a dormit până chitaristul nu şi-a terminat cântul! Şi asta s-a întâmplat târziu în noapte.

În ziua de plecare eram puţin îngrijorată. Nu ştiam cum voi ajunge acasă. Dar aflu că sub noi erau cazaţi nişte clujeni. Pe motiv de “Vrem să ne cerem scuze pentru noaptea trecută” am mers la ei şi i-am întrebat dacă au un loc în maşină. Nu doar că aveau loc, aveau şi chef de încă o tură duminică. Scurtă, doar până la Genţiana, dar parcă nu aş fi plecat fără încă o plimbărica. Prea era frumoasă vremea!

Am ajuns acasă puţin după ora mesei. E frumos să te întorci acasă dintr-o călătorie ca asta. Poate a fost cel mai frumos moment din întreg weekend-ul… am venit iar acasă cu aceeaşi bucurie pe care o aveam în urmă cu 10 ani.

la Genţiana
tot copil

cu cât mai greu urcuşul, cu atât o să ni-l amintim mai bine

One thought on “Poveste de Retezat

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 × 4 =