4:46:22

Acum un an, cam pe vremea asta, un doctor îmi recomanda să nu mai alerg… Radiografiile arătau o malformaţie congenitală la vertebra C7 şi un început de spondiloză cervicală. Asta pe lângă o modificare a coloanei din cauză că petreceam mult timp la calculator. Când m-au bombardat cu veştile acestea, mi-am luat concediu, am mers acasă, la Alba Iulia, şi am plâns.

Astăzi am plâns dinnou. Astăzi însă de fericire! Nu îmi amintesc ultima oară când am plâns de fericire.

Am terminat maratonul Baltimore-ului. Mi-am îndeplinit şi cele două obiective:
– să obţin un timp mai mic de 5 ore (timp oficial 4:46:22)
– să alerg întreaga distanţă (44,4 km / 26,2 mile) fără să mă opresc

Am avut 1 an aproape să mă pregătesc. Imediat după ce am aflat vestea fatidică am început nişte tratamente: laser, masaje, gimnastică, etc. Am venit apoi aici şi m-am concentrat pe înot. Am început şi pe banda de alergare. Mai întâi doar mergeam, apoi am început să alerg uşor, spunându-mi că atunci când voi simţi că spatele nu “cooperează” mă voi opri. În aprilie am scos caietul în care îmi scriu obiectivele şi am notat: “Să termin încă un maraton” (Îl terminasem pe cel de la Moeciu anul trecut). Câteva luni mai târziu m-am înscris la “Baltimore Running Festival”. Nu am spus mai nimănui. Mi-am făcut însă un program de antrenament pe care îl respectam cu tristeţe. Mă consultam cu Paul care, deşi e în România, e un mentor excelent! Pe lângă sfaturi, mă ţinea la curent cu toate participările lui la evenimente sportive (printre care şi câştigarea Carpathian Adventure). Bune unelte motivaţionale!

Am avut mari probleme cu somnul în ultimele zile înainte de maraton (de la emoţii probabil). De fiecare dată când vedeam harta sau auzeam discuţii despre asta aveam fluturaşi în stomac.

Startul s-a dat la ora 8:00 fix. Au fost atâţia alergători încât eu am trecut linia de start doar după 5 minute. Primele 10 mile au mers destul de uşor… apoi au început durerile. Mi-am dat seama cât de importantă e însă galeria. În fiecare cartier se organizau echipe de susţinere. Trompete, talăngi, pancarte, oameni care strigau din toate puterile urale. Mesajele variau de la “You are an inspiration” la “Chuck Norris never run a marathon”, “Suffer now, brag a lifetime”, “Free beer at the end”, “Run beaches!”, “We are the other 99%”, “Run now, wine later”, “Days like these you wish you were a Kenyan”, “Worst parade ever”. etc. Traseul a străbătut şi Grădina Zoologică unde îngrijitorii au scos din cuşti pinguini, corbi, aligatori şi alte animale, să susţină şi ele alergătorii. La universitate era întreaga echipă de majorete, în frunte cu mascota. La un moment dat era un grup deghizaţi în zombies care aveau mesaje cu “Zombies love slow runners” sau “Run as you would be fallowed by zombies”. Nici nu îmi mai amintesc câte nebunii le-a mai copt mintea. Dar poate fără ei nu reuşeam.

Când am văzut marcajul pentru mila 25, nu ştiu de unde am prins puteri şi pentru sprint de final. Iar după linia de final, am simţit o mică ameţeală de mă aşteptam să mă culeagă cineva de pe jos. Dar a fost bine. Ne-au dat folii de aluminiu să ne încălzim şi alimente să ne repunem pe picioare.

Corpul uman are cam 630 de muşchi şi acum simt durerea în fiecare din ei!

  • A fost greu? Da!
  • Dureros? Da!
  • Am vrut să renunţ? Da!
  • Aş mai face-o odată? Poate…
  • A meritat? Hmmm…. când e ultima oară când ai plâns de fericire?
Aşteptând startul

Şi a început distracţia

S-au mai rarefiat rândurile


Primul pluton… Eh… au avut avans la start
Pinterest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

19 + 19 =