Attempting emergency call

“Attempting emergency call”… la acest text ne uitam cu speranta sambata seara, dupa mai bine de 10 ore de mers fara mancare si fara nadejdie ca suntem pe drumul cel bun. 112 parea cea mai sigura scapare. Am aflat atunci ca in mijlocul pustietatii acest numar nu poate fi apelat.


Era iesirea anuala a seniorilor si liderilor din Centrul Local “Axente Sever” Alba Iulia. Pentru necunoscatori, un weekend prelungit cu cercetasii. Joi un scurt traseu pe zapada, vineri am urcat pe Vf. Patru pe lapovita iar vineri ne-am propus ceva mai lejer. Escaladarea varfului Sureanu. Itinerariul dus-intors, cu povesti si poze pe varf, nu dura mai mult de doua ore si jumatate. Am plecat asadar doar cu hainele de pe noi. Pe varf, am decis sa mergem si pe Vf. Carpa. Un alt traseu pe care l-am facut de cateva ori fiecare din noi. Am avut o presimtire negativa legata de acest traseu. Spuneam constant: “Nu pe Carpa, pe Carpa ne ratacim pe vremea asta!”. Si intr-adevar, ceata era mai deasa decat am vazut-o vreodata. Nu am vrut sa merg, ba chiar am convins pe multi sa se intoarca. Dar eu tot nu am zis “Nu” pana la urma. Argumentele finale au venit de la Mitza : « Unde va e spiritul aventurii ? » si de la Vlad : « Pai daca ne intoarcem acum, intr-o ora suntem la cabana si numai ne plictisim pana pe seara ! »

Am plecat 9 insi: eu, Mitza Varvara, Yeti, Ionut si Elena Toma, Marius Bocan, Dragos Susman, Vlad si Dani Opris. Eram pe un platou intins si scaldat intr-o ceata laptoasa. Aveam impresia ca suntem pe drumul cel bun. Cum altfel?! Pe platou e la fel aici cum e la o distanta de 500 de m. Totul parea familiar. Am ajuns la un varf care nu era Carpa. Plouase putin si umezeala ne era in oase. Poate doar psihologic, dar senzatia nu era foarte placuta. La coborare, eram tot mai siguri ca nu suntem pe drumul bun. Ne-am luat totusi dupa intuitie, sperand ca vom ajunge cat mai aproape de cabana. Nu am avut noroc. Dupa ce am coborat cateva sute de metri diferenta de nivel, am ajuns la o stana parasita. Primul semn de civilizatie. Ne-am bucurat fara sa stim ce va urma. Am stropit bucuria cu o gura de tuica. Oboseala a dus-o direct sus « la mansarda » si noroaiele de pe drumul forestier nu mai pareau atat de grave. Nici frigul nu mai era asa patrunzator. Dupa mult timp petrecut pe acel drum forestier, am ajuns la un prim canton. Nu imi amintesc numele lui insa stiu ca apartinea de Cugir… “Nu e bine” m-am gandit. Si gandul mi-a fost confirmat cu voce tare de Dani care, in urma cu doi ani, se ratacise pe acelasi traseu. A facut supozitia mea mai neagra: anticipa peste 15 km de mers pana in Poarta Raiului. Si apoi urcusul abrupt prin padure de 2 km… Asta in conditiile in care noi nu aveam deloc manacare si eram deja epuizati! In 2007 ei au fost luati de o masina si dusi pana la Cantonul Canciu pe 4 roti. Si cu toate acestea, imi amintesc perfect cat de distrusi au ajuns la cabana. Dar aveam alternativa?! Am continuat sa mergem… si sa mergem… si sa mergem. O data la 2 ore Susman facea cate un film sa pastreze fiecare punct critic al aventurii: stana abandonata, urmele proaspete de urs, borna cu “14 kilometri pana in Poarta Raiului”, primul canton, etc. Mitza era si el cu camera, cu filmari mai lungi.

Pe la 17:00 incepea sa se insereze. Tocmai trecusem de borna de 10 kilometri. Dupa mai bine de 6 ore de mers in continuu ritmul nostru s-a incetinit. Si anticipam ca stomacul nostru gol o sa ceara si el tribut in curand. Am decis sa rupem grupul. Mitza si Yeti pareau a avea ceva mai multa energie decat noi. Au grabit pasul. Planul era sa ne intalnim in Poarta Raiului unde ei ne asteptau cu o masina sa ne duca la cabana. Am aflat ca au ajuns in jurul orei 20:00 la Cabana Sureanu. Urcusul final i-a terminat. Au luat ceva energizante si au plecat cu 3 masini dupa noi.

In acest timp, noi inaintam. Ne bucuram cand vedeam o borna noua insa ne demoralizam cand citeam ca distanta e doar cu un kilometru mai mica decat cea de la ultima borna. De fiecare data, speram sa fi ratat una. Am trecut prin multe faze. A fost momentul critic al bornei de 11 km cand toti am fi sperat sa fie cea de 8 km, am mai trecut si prin “kilometrul tacerii” cand, desi mergeam unul langa altul, nu s-a rostit nici macar o interjectie. Faza de ras haotic era cea mai motivatoare iar cea in care fiecare spunea ce ar face sau ce ar manca in acea clipa starnea cele mai multe tendinte criminale.

Am compactat grupul. Se lasase seara. Un timp ne-am bucurat de cer senin. Vizibilitatea era destul de buna. Apoi a venit iar ploaia. Am intrat si in padure. Bezna totala. Nimeni nu avea lanterna. La ce bun? Plecasem pe un traseu de doua ore! Drumul urca ceea ce ne seca mai mult de puteri.

Ultima borna pe care am vazut-o a fost cea de 5 kilometri. La prima intersectie pe care am vazut-o nu am stiut ce sa facem. Am luat-o pe drumul din stanga, am mers vreo 800 m. Nu parea drumul bun. Dani si Vlad au mers mai departe sa confirme acest lucru. Pana s-au intors ei, ne-am odihnit pe niste busteni plini de rasina. Am revenit la intersectie si am luat-o pe drumul din dreapta. In scurt timp am ajuns la un platou unde era un indicator pus pe un trepied de lem : « Poarta Raiului » spre dreapta. Am luat-o ca o confirmare a faptului ca suntem pe drumul cel bun. Am continuat printr-o padure intunecoasa. O data la cativa metri, cineva nimerea intr-o balta sau intr-un sant. Ne opream tot mai des. Ori ni se parea ca auzim o masina, ori oboseala, ori faptul ca trebuia sa dezbatem daca mergem sau nu mai departe. Dupa aproape o ora de mers de la intersectia cea mare, am decis sa ne intoarcem. Drumul pe care eram tot cobora, ceea ce nu era semn bun. In plus, nu ne intalnisem cu nicio masina.

Intoarcerea a fost dificila. In primul rand, era o lovitura psihologica: am mers atata degeaba! Apoi era ploaia, urcusul, eram nemancati si intunericul acela lugubru nu era nici el prea incurajator. Nu mai aveam deloc forte! Ne temeam si de animalele salbatice. La un moment dat, s-a decis sa ne oprim putin. A fost o pauza de cateva secunde. Dani insa s-a lasat jos. Noi am continuat imediat sa mergem. Eram cu Dragos langa mine si dam peste ceva mare in mijlocul drumului. Cand ne-am ciocnit, acel “ceva” se ridica si se transforma intr-o umbra de aproape 2 m. Bineinteles ca primul nostru gand NU a fost ca e Dani care se odihnea in mijlocul drumului. A mai trebuit sa stam cateva minute acolo sa ne revina pulsul la un ritm mai normal dupa acea sperietura.

Am revenit la intersectie. Atunci am incercat sa sunam la 112. Fara raspuns.

Nu mai puteam merge inapoi pana la ultimul canton. Ne-am decis sa facem un foc. Din fericire, nu toti am fost asa iresponsabili. Ionut avea la el o maceta, un Opinel, niste cordelina si 4 chibrituri. Toate lemnele erau ude. In plus, era destul de dificil sa gasim crengi fara lanterna. Mai faceam poze si apoi ne orientam in ce zona am putea gasi material inflamabil. Dar treaba de erou, pe care Bear ar fi invidios, tot baietii au coordonat-o. Au adunat rasina de pe brazi, au rupt crengile cele mai uscate ale unui copac si au cladit un foc. Am folosit servetelele cersite de la Maria, ultimele elemente uscate. Incercarea cu primul chibrit a esuat. La al doilea ne-am adunat toti 7 in jurul chibritului. A fost cu noroc! Mai intai doar fum, dar in scurt timp am vazut si flacara. Flacara ne-a incalzit. Inauntru si in afara! “Miroase a pui pe sare” avea sa remarce Dani la un moment dat. Erau de fapt doar picioarele noastre ce se uscau la foc. Ne-am facut culcus din cetina. Am uscat cativa busteni. Cele doua rucsacuri pe care le aveam au completat locurile de stat. O data la cateva minute cineva striga « Sssst ! ». Speram ca e o masina. Era doar vantul.

Trecuse mai bine de o ora de cand stateam in jurul focului. Foamea ii rodea pe baieti. Nu m-as fi mirat sa il vad pe Marius facand un caine la protap si pe Vladut prajind melci, asa cum planuiau. Din fericire, nu a fost nevoie. Am auzit un sunet diferit de ce auzisem pana atunci. Elena exclama : « Asta chiar e masina ! ». Masina si era. Cum sa descriu sentimentul incercat cand ne-am dat seama ca vom fi salvati?! Marius, Dani si Vladut au fost primii sus, in mijlocul drumului. Eu am dat sa fug, apoi m-am calmat, dandu-mi seama ca eram desculta. Era ZRO-ul lui Marius! La volan: Caba. A doua oara cand Caba ma salveaza din situatie extrema! Tot el a venit si in Padis in 2002 sa ne scoata din inundatii. Acum era cu Mitza. Aveau pregatite paturi si o plasa de dulciuri. Eram ca termitele. Cele mai fericite termite pe care pamantul le-a intalnit!

Am aflat ca el si Yeti au ajuns la cabana pe la ora 20:00. Au plecat atunci 3 masini dupa noi. S-au intors fara succes desi au batut de cateva ori drumul pe care trebuia sa fim. In a doua tura a plecat doar Terrano-ul lui Marius. Ei ne-au gasit. Ne-au explicat unde ne-am ratacit. Era o intersectie pe care niciunul din noi nu am vazut-o. Cum era sa o observam?! Nu ne vedeam nici noi intre noi.

Cu putin inainte de miezul noptii am ajuns la cabana. Toti au fost fericiti sa ne vada dar nimeni nu stie cat de fericiti am fost noi sa ii vedem pe ei! Nu mai aveam putere nici sa mananc. Ne-am schimbat si am mai stat putin la povesti. Cand m-am pus in sfarsit la orizonatala, am adormit instantaneu.

Dimineata a fost pe fuga. La ora 12:00 ne astepta masina in Luncile Prigoanei. Niciodata nu mi s-a parut coborarea asa de grea ca atunci. Aveam muschii epuizati de ziua anterioara. Nici cu masina Rolines nu am avut bafta prea mare. Prin Sugag a murit motorul si am avut si pana. Dupa ce ma plangeam ca nu mai sunt in stare de niciun fel de miscare, m-am vazut impingand un microbuz prin satul de pe Valea Sebesului. Nu tocmai in plan.

Am ajuns in final si in Alba Iulia, in fata la Electrica, exact acolo de unde plecasem in urma cu 4 zile. Si nu stiu daca voi mai pleca vreodata in tura fara trusa de supravietuire, insa stiu sigur ca ce am trait in weekendul acesta nu voi uita niciodata!

Pinterest

4 thoughts on “Attempting emergency call

  1. Felicitari baietilor pentru foc 😀

    Am avut si noi in padis in 2006 o aventura misto dar totusi cred ca mi-ar fi placut sa fiu acuma cu voi…;)

  2. bravo! foarte bine scris. cel mai important lucru, in opinia mea a fost unitatea gupului. daca nu eram uniti, lucrurile puteau lua alta intorsatura. dar suntem CERCETAȘI! GATA ORICÂND!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

four × one =